Page 24 - Jazz

Despre emoţia clasică şi cadrul modern

Tentaţia de a privi mereu pe fereastră. Oricum mă aşez, caut să am în raza privirii fragmentele de arborii şi

clădiri peste care trece iluminaţia de diferite intensităţi a camerei de vederi interioară ce înregistrează chiar şi în

absenţa intenţiei de a privi, stochează şi reia şi declanşează reluări, cândva, când nici nu mă aştept, în starea unei

atmosfere dintr-un moment dat şi loc anumit, departe de prezent.

Ascult o piesă impresionantă care îmi aminteşte de regretatul Esbjörn Svensson, piesă de pe albumul

unui tânăr trompetist american, Christian Scott: Litany against fear. Ciudat de apropiată ca susţinere a

acompaniamentului de pian, ai spune ca e aceeaşi mână care continuă în perspectiva vastă a vieţii să participe la

marele spectacol, acoperind cu sunet întinderea dintre continente şi modelându-se după suflul trompetei. Şi iată că

deşi mă aflu în plină toamnă târzie, o tainică metamorfoză preface brusc scena într-un cadru de primăvară. Şi deci

e din nou primăvară şi plouă. Am deschis fereastra şi am intrat în mirosul de ploaie căzută peste vegetaţia abia

ivită şi peste pământul îmbâcsit de praf şi peste pavilioanele de lemn uscat ale grădinii şi peste zgomotul înfundat

al oraşului, fiindcă adeseori mă gândesc la zgomotul înfundat al oraşului ca la un sunet de fond de care nu pot

scăpa şi de care, de altfel, probabil că nici n-aş fi fericit să scap. Şi peste Hymn To The Mother a lui Charles Lloyd

care se aşterne încetul cu încetul picurând cu discontinuităţi, gândurile neodihnite şi plăsmuitoare sar dintr-un loc

în altul, alungându-se reciproc, încercând să descâlcească şi să ordoneze, ca şi cum fiecare din ele ar avea o viaţă

aparte şi cu totul anarhică.

Astfel îmi trece prin minte că lumea jazzului de factură ambientală, albastră, melodică, este populată

îndeosebi de voci feminine cu o coloratură adaptată jazzului de atmosferă, potrivită cu luminaţia discretă a

localurilor din subsolul adânc al unor clădiri cu ziduri groase şi boltite, zidite în cărămida aparentă a vremurile

trecute, cu pereţii acoperiţi cu fotografii sepia şi ziare îngălbenite de timp, cu zgomotele şi foşnetele înfundate ale

unei continue şi lente mişcări, cu o trupa minimală care secondează intermezourile de pian înceţoşat de tonurile

argintii albastre ale fumului de ţigară şi voci estompate.

Astfel fundalul acestor localuri aproape în asfinţire este o compoziţie sonoră complexă unde sunetul

muzicii este îmbibat în sunetul unui crâmpei de viaţă cu ritm încetinit; se petrece un fel de chintesenţă stranie cu

totul altfel decât cea a sălii de concert ori audiţiei intime, o alchimie unică a senzaţiilor dintr-o seară care poate

rămâne la fel de unică. Şi poezia unui acest fel de a asculta este pe cale de a se pierde în modul sănătos cu care

mintea eficientă a omului contemporan doreşte să asaneze totul.

Cum va arata viitorul unui astfel de local fără fâşiile subţiri de fum de ţigară care condimentează

aerul şi vizibilitatea încăperii ? Cum va arata un local unde se cântă jazz într-un viitor concentrat în spaţii alcătuite

din materiile reci ale metalului şi încastrărilor de sticlă, ale niturilor, pieselor de mobilier de plastic turnat în cadre

de metal strident, linii la fel de reci, rigide şi impersonale, care par sa susţină ideea “spaţiilor simple şi aerisite”,

economiei aceluiaşi dintotdeauna invocat modern, perpetuat în fiecare formulă folosită în succesiunea generaţiilor

ca un fel de alibi pentru orice aventură culturală?

24