Page 84 - Jazz

verbale insinuante ale prezentatorilor de televiziune, responsabilitatea civică a
sesiunilor electorale, vehemenţa promisiunilor şi galeria de personaje ale zilei, micii
mandarini efemeri şi marii oameni de afaceri împovăraţi de dramaticul lor destin, o

lume de neînlocuit ... Aiurea...
Şi trebuie să mă apar şi ascult piesa Silence de pe albumul cu acelaşi nume

(Billy Higgins, Chet Baker şi Enrico Pieranunzi) şi mă gândesc la nişte minusculi
fulgi de zăpadă care se lipesc de un altul şi apoi de un altul şi de un altul, până la
consistenţa unui bulgăre fragil rostogolit într-o firavă imitaţie de avalanşă. Căutând
de fapt o adiere de căldură, solidaritatea despre care tot povestim şi care ar porni

de la percepţia şi înţelegerea existenţei celuilalt ca pe o cale spre propria noastră
existenţă.

Şi pentru a nu cădea pradă melancoliei ascult My Funny Valentine care
aduce o undă însorită şi-apoi Round midnight, piese clasice care plutesc, revin şi
se întrupează cameleonic în marile concerte, parcă să regăsească un fir roşu al

Jazzului prin tentaţii şi evadări, prin amprenta personalităţii instrumentiştilor de
geniu, care bântuie ca nişte îngeri rătăcitori şi misionari ai unei credinţe în virtuţile

tămăduitoare ale sunetului.
Sună arhaic şi patetic, îmi spune D-l Ioachim, asta se întâmplă când ai prea

mult timp de stat cu tine şi când deodată simţi că ai şi prea tot spus câte ceva şi e
de-ajuns, că trebuie să te smulgi şi să închei cu o judecată “de valoare”. Nu găseşti

însă niciodată cuvântul de încheiere şi nu găseşti împrejur nici un alt înlocuitor
inteligent, ca un fel de punct de sprijin pe care să-l cauţi cu aparentă ostentaţie.
Despre care să-ţi spui că odată găsit, lucrurile ar sta mult mai simplu, fiindcă altfel
trebuie să plăteşti toate celelalte probabile soluţii contaminate de apartenenţa la

cotidian, soluţii care cer un preţ atât de mare care poate fi chiar viaţa în sine.
Dar nu are rost să mergi atât de departe. Oricum, orice „judecată de valoare”

devine cu totul exterioară şi inutilă când asculţi muzică şi tot ceea ce trebuie să
faci câteodată este să închizi ochii, să îţi imaginezi mai departe scena în care fata

de la masa vecină flecăreşte distrată într-o baie de lumină difuză de culoarea
mierii, gesticulează leneş şi răsfiră prin aer fumul străveziu al ţigării, şi degetele ei
plimbate pe buza paharului trezind un sunet straniu şi prelung care străbate toate

celelalte sunete şi te cuprinde hipnotic într-o fuziune profundă cu legănatul tău
uşor pe scaun şi gestul mâinii tale care, din când în când, lăsată în voia ei, bate încet

şi moale ritmul în Twilight Song ori Waltz for Ruth de pe albumul Night and The
City, unde un alt pianist al jazzului contemplativ, Kenny Barron are o conversaţie

memorabilă cu Charlie Haden.

84