Page 30 - Jazz

O nouă cană de ceai verde

Duminică dimineaţa, după ce torn apă fierbinte peste grăunţele
verzi din ceainic, odată cu deschiderea comp-ului se întâmplă să arunc din

curiozitate o privire spre Messenger şi apoi pe Chat-ul în care spionez de ceva
vreme fără să scriu un cuvânt.

Aleg ceva ce nu am mai ascultat de multă vreme şi dau peste un pianist
cu un nume pe care-l găsesc aproape imposibil de pronunţat: Vijay Iyer. Aleg
între ultimul album şi Reimagining şi-l iau pe cel din urmă, care s-a strecurat
“într-un colţişor al sufletului meu”, cum spune puţin afectat Thruman Capote,
şi de acolo, probabil, intermitent, dă semnale fine şi de o variabilă consistenţă.

În general la ora aceea cerculeţele de prezenţă (emoticoanele) sunt
stinse; este, cu alte cuvinte, linişte şi pace iar nici eu nu ştiu prea bine cu ce să

încep şi mă tot foiesc între a pune o linguriţă de miere în cană şi a mă aşeza mai
comod în fotoliu în timp ce mă gândesc că voi reuşi să irosesc o nouă zi fără

să fiu în stare să mă deschid şi să scriu ceea ce mi-a trecut prin minte în ultima
vreme, crâmpeiele din viaţa personajelor mele, evident imaginare, care mă

străbat neliniştite în agitaţia lor pe jumătate bănuita, pe jumătate misterioasă,
fără astâmpăr amestecând lumea “aşa cum e”, cu lumea “de fugă”, acolo unde

se alunecă atât de uşor din orice poziţie aparent stabilă a momentului şi unde
fiecare scenă se petrece în atât de multe feluri încât, la întoarcere, atunci când
reuşesc totuşi cât de cât să mă adun, totul devine şi mai neclar şi mai nebulos şi

putinţa mea de înţelegere tot mai fragilă.
Şi deşi ecranul monitorului e acoperit cu însemne viu colorate şi scena

din fundal emană energia de întâmpinare familiară, cerculeţele de prezenţă
de pe Mess sunt de un gri albăstrui, constant de rece, de parcă nu se vor mai
lumina niciodată în râsul galben portocaliu şi vor rămâne distante în lista lor
cu nume de împrumut, ca o înşiruire banală de adrese incomplete dintr-o lume

paralelă.
Şi aproape întotdeauna curiozitatea mi-e anulată de previzibil, pentru că
rareori se întâmplă să fie altfel. În şirul de cerculeţe gri albăstrui e o breşa, un
mic pătrat ca un minuscul cadru de fereastră în care abia dacă încape jumătatea
de jos a unei feţe cuprinse în palme, care lasă să se înţeleagă că cea care priveşte
stă cu coatele sprijinite pe suprafaţa ascunsă a unui cadru, într-o încăpere pe
care nu are rost să ţi-o imaginezi pentru că ar fi doar un exerciţiu mărunt de
imaginaţie, dar dacă totuşi eşti tentat să o faci ai întoarce invers obiectivul şi

30