Page 48 - Jazz

De la Blue Alert la Mahavishnu Orchestra

Când ţi se răspunde la un mesaj la care nu mai sperai să citeşti un răspuns e ca şi cum ai primi o minge
aşa cum o primeau jucătorii din finalul filmului Blow Up, întinzându-se şi valsând cu încetinitorul, crispându-şi

faţa de efort, alunecând şi plutind în aer. Ce nebunie de film! Care insinuează implacabil pentru totdeauna starea
jucătorilor când seara târziu, conduc pe splaiurile Begăi şi e linişte şi aud pe fundalul de zumzăit monoton al

motorului, zgomotul înfundat al unor lovituri de paletă ce străbat vag muzica albumului Anjanei Thomas: Blue
Alert. La limita jazzului dar în spiritul imaginii unei orchestre care cântă într-un foişor scăldat într-o lumină pal-

aurie pe malul râului într-o noapte de vară pentru o singură pereche întârziată care dansează uitând de lumea
care s-a topit în întunericul oraşului. Cam aşa poate suna o poveste dar şi povestea lui Michelangelo Antonioni
poate fi la fel de substituită realităţii şi Doamne, ce mult aş fi dorit să fiu acolo, lipit cu fruntea de ţesătura rece

a gardului de sârmă, ascultând loviturile de paletă, rare, pregnante, în luminile scăzute ale reflectoarelor care
scapă o rază spre locul unde mă aflu astfel încât să mă pot vedea ca personaj şi erou al unui scenariu „blue”. Sunt

momente în care aş alege fără ezitare să intru în acelaşi spaţiu fictiv unde pot găsi insula lui Ray Bradbury, să
păşesc prin nisipul fin al plajei pe care se sparg, din nou liniştit, mărunte valuri purtătoare de alge. Fără să iau în
seamă panoul de avertizare pe care e scris cu majuscule “Atentie, aici sunt tigri !”. Unde regizorul foloseşte pentru

fundalul sonor piese din Airto Moreira, Floras’s Song sau San Francisco River ori
Oregon.

Îi mărturiseam la un moment dau unei prietene despre stările stranii pe care le am când îmi trec prin
minte scene din unele filme anume şi stări la fel de stranii şi „aparte” când trăiesc un spectacol. Îi aminteam că
tocmai am văzut Edward (la Teatrul Naţional) şi eram încă surescitat de complexitatea în care a fost realizat.
Îi scriam: „ Încearcă să-l vezi. E copleşitor. Regia şi scenografia au mers intr-un sclipitor tandem iar piesa a
culminat în actul II, cu decupaje statuare pe fondul unei muzici sensibilizante”. Se vede, după modul în care
foloseam superlativele că eram “prins” în aceaşi plasă cu prietenul muzician care are în el lumina esenţială al
unui astfel de „văzut” şi care lasă şi el urme pe plaja mirosind a sare şi alge a lui Bradbury (Ilie Stepan). Dar
episodul trebuie schimbat pentru a nu ajunge să avem o seară de tatonări albastre şi după Hot Sand al aceluiaşi

Airto Moreira puţină parodie cu Brand X, fuziuni cu un tempo mai viril dar la fel de predispus spre narativ şi un
popas final în fantasticul Between Nothingness and Eternity a lui John Mc Laughlin, urmat de fantasticul Lost

Trident Sessions şi de aproape tot ce a atins unul dintre geniile muzicii secolului trecut, destul de puţin cunoscut
de marele public, public ce din această perspectivă se află tocmai cum spune Mc Laughlin: între Nimicnicie şi

Eternitate. Adică a pierdut un fel de „tot” şi n-a pierdut nimic. Dar eu ştiu că aş fi poate cu mult altfel dacă n-aş
fi ascultat mesajul Mahavishnu Orchestra la o vârstă la care nu ai nici puterea de înţelegere atât de profundă
şi nici cunoaşterea complexităţii lucrurilor dar ai însă puterea de a te lăsa fascinat şi a căuta credinţa ca pe un
absolut al căutării. Tocmai în momentul în care lumea celor lucizi şi sortiţi a conduce destinul general vorbesc

cu patos despre noţiunile sfinte, despre „patriotism”, despre apărarea moştenirii naţionale, despre înţelepciunea
şi legitimitatea absolută a celor care dau verdicte, despre gloria celor care-şi sacrifică viaţa pentru ideile altora

48