Page 52 - Jazz

TIMIşOARA 2008

dorim nu pare să fie ceea ce ne dorim, că trebăluim la o lume în care nu ne vom simţi bine şi în care nu ne simţim
bine şi nu pricepem ce ne-am dori de fapt.

Şi toate astea mi s-au părut cumva desluşite prin ceea ce magia lui John McLaughlin a înfiripat tocmai în
anii mei de răscruce, când am ascultat o seara întreagă I Wonder, aceeaşi piesă reluată ore în şir, fumând şi privind

pe fereastră strada şi trecătorii şi tramvaiele care treceau prin întuneric luminate dinăuntru şi întinderea parcului
mai mult bănuită în negură, fiindcă era prin anii 70 şi lumea părea o promisiune întreţinută de cărţile de poeme,

de sculptura în folii de plumb şi pictura hazard control, de studenţii cehi care au pus degetul pe vârful baionetelor
sovietice, de forţa supergrupurilor rock şi de idolii momentului Jimy Hendrix, Janis Joplin şi Jim Morison care au
deschis lacătul societăţii eficiente, drogate de progresul tehnic şi au revărsat-o în marile pelerinaje spre Woodstock
şi Isle of Wight, de lumea omului nou care apusese încă înainte de a răsări, drapată de smogul unui secol turmentat
de ambiţiile oamenilor locomotivă, „marii bărbaţi de stat”. Atunci aveam curajul să intru în acest joc al tatonărilor

cu viziunile mele cam dramatizate şi pe alocuri roase de patetismul crizelor de hipersensibilitate, de limbajul
moale şi o timiditate uşor de intuit care se pierd în noaptea liniştita, cu ceaţa purpurie dansând în încăpere şi
jucători de tenis care plutesc cu încetinitorul în aer. Şi-apoi deodată sunetele se topesc şi totul se cufundă în linişte.
Aparent. Pentru că ceea ce ne mai rămâne să putem auzi sunt rarele bufnituri moi şi reverberate ale mingii de tenis

care loveşte paletele. Ascunse în întunericul căruia zboară spre trecut Păsările de Foc ale lui McLaughlin.

MIKE STERN & YELLOW JACKETS FEAT. SKOTT HENDERSON

52