Page 56 - Jazz

Despre odihna voiajorului – Jean Luc Ponty

Atunci când mă las pătruns de energiile muzicii, ordonez o ierarhie a valorilor în care potenţialul interior

trebuie reconsiderat şi pus în ordine în funcţie de ceea ce simt şi ceea ce mi se relevă ca fiind deasupra simplei

apartenenţe la cotidian. E un alt fel de a spune că îmi face bine să mă detaşez şi că astfel intru într-o zonă de

protecţie de unde am puterea, liniştea interioară şi imboldul de a căuta raţiunea mişcării mele în timpul care

se consumă după o convenţie a înşiruirii anilor dar şi după un proces chimic care mă tratează ca pe un obiect

supus degradării, integrat în acest consum cosmic, diferenţiat de celelalte obiecte prin tocmai capacitatea sau

premoniţiile de a percepe această trecere.

Paradoxul este că deşi ştiu, trec prin pasajul care mi-a fost destinat, cu pedala apăsată la maxim,

comprimând orele şi zilele într-o istorie din care, cu sufletul la gură, aştept şi doresc evenimentul următor,

următoarea clipă promisă ca fiind, îndrăznesc să sper, mai presus de toate celelalte. Oricum, departe de

înţelepciunea lui Matei Călinescu, care-i şoptise personajului Zacharias Lichter: „cel ce se grăbeşte, se grăbeşte

să moară”. Dar noi mai toţi nu facem altceva decât să optăm pentru nota minimă şi asta după ce participăm

cu înţelegere la toate experienţele lecţiei cunoscute şi să vorbim despre neliniştea sublimă, despre intensitatea

consumului ca valoare în sine şi despre cele care vor veni mâine, anulându-l în acest fel, cu însetare, pe astăzi.

Dar totuşi, astăzi are o şansă în plus a rămâne prezent, aşa, poluat de presentimentele sau crâmpeie

din puzzle-ul de mâine, când îmi dă în minte să ascult un muzician care a parcurs una dintre cele mai de invidiat

experienţe , cântând alături de maeştrii de vârf ai jazzului din secolul trecut: Jean Luc Ponty. Violonist în opţiune

finală (numit de specialiştii în jazz drept pionier al viorii electrice) însă impregnat cu exersarea pianului, a

56