Page 60 - Jazz

Dumnezeu. Cum arăta? Ei bine, după-masă m-am urcat pe o scară – Are o colibă prăpădită la ţară, că

Monroe, NY fermele avicole în pădure. Era un bătrân singuratic cu barbă albă. „I-am gătit cina. I-am

gătit o cină bună – supă de linte, legume, pâine cu unt – laptzi, el s-a aşezat la masă şi a mâncat, era

trist.

„ I-am spus, uită-te la toate luptele şi omorurile alea de peste tot, Ce se întâmplă? De

ce nu le opreşti?

„Încerc zise el - E tot ceea ce putea să facă, arăta obosit. E burlac de-atâta vreme şi-i place supa de

linte.”

Suita Mystical Adventures. Dar aşa se întâmplă şi în albumul Cosmic Messenger, album el

însuşi de o coloratură vag „albastră”, în piesele Etherial Mood, sau în I only feel good with you , o piesă

în registrul sensibil care prinde superb starea de plenitudine şi totodată de incertitudine a ceea ce s-ar

înţelege prin starea de bine a apropierii, un ideal care se vădeşte prin plenitudine, inflexiuni meditative

dar şi prin presentimentul incertitudinii şi vădit, în piesa care da numele albumului, poate una dintre

cele mai frumoase „balade” jazz. La fel, Mesagerul cosmic de pe albumul cu acelaşi nume, o piesă

a nostalgiei după Mahavishnu Orchestra, o piesă a reamintirii dar şi a reaşezării unei experienţe

într-o explorare a momentului prezent, tributul apartenenţei sale, mai mult sau mai puţin intuitive,

la complexitatea uluitoare a stării create de John McLauglin şi a magiei cu care a unificat prezenţa

unei întregi galerii de muzicieni care, dezlipiţi apoi din această planetă alchimică au devenit ei înşişi

magiştri şi unificatori.

Senzaţia din Cosmic Messenger o regăsesc în Imaginary Voiage , album al reverberaţiilor şi al

sunetului prelucrat, înfiripător de ambianţă însă fără complexitatea şi profunzimile din The Inner

Mounting Flame, regăsite pe alocuri în Part IV, dar pe un ritm uşor înstrăinat, spre rock. Experienţa

cu teribilismul corupător a lui Frank Zappa (un burlesc agitat, tehnicist şi hiperproteic) nu putea să

nu lase urme. Nimic rău în asta doar că altfel. Însă cu piesa Mirage de pe albumul Enigmatic Ocean –

cu ritmurile ei de fundal repetate şi stratificate peste care străbate comentariul viorii electrice, deschis

narativ, meşteşugind „cu profundă eleganţă” liniile sonore ale unei arhitecturi muzicale de excepţie,

mă împac mai bine şi cu o alunecare spre acest altfel. Altminteri, cea mai complexă demonstraţie a

ceea ce înseamnă J.L.P s-a alcătuit în antologia franceză „Le Voyage”, unde se află cele două doze

de acum, pe care le prizez fără teamă că aş deveni dependent. Pentru că sunt oricum dependent.

Aşa cum sunt dependent de privitul pe fereastră, care este al momentului acum, aşa cum sunt

dependent de neliniştea sublimă a momentului acum şi de cei care îmi manipulează afecţiunile, şi de

ingredientele iluziei şi de firul de aer înnodat între clipa trecută şi cea care pare să vină, de nostalgia

după ceea ce pare să fie Once a blue planet. De clipa de odihnă a voiajului meu In the kingdom of peace.

60