Page 64 - Jazz

Despre obsesia MINElui – Brad Mehldau
(În memoria prietenului meu Sergiu Ştirbu)

Mi-am amintit de un pianist din pleiada anilor ‘90: Brad Mehldau. Într-o listă pe care
am marcat-o cu best for me stau pe un loc “de recunoaştere” piesele Resignation şi Goodbye

Storyteller din albumul Elegiac Cycle. Obişnuiam să le ascult atunci când ştiam că trec
printr-o perioadă în care sunt extrem de sensibil-sensibilizat (translucid aş spune ) şi în care

mă străduiam „să nu las să mi se vadă gândurile”. Nu încercăm oare cu toţii, în astfel de
împrejurări, să facem asta, de cele mai multe ori ?

După moartea prietenului Sergiu, gândindu-mă la cunoscuţii rămaşi în spaţiul imediat ori
îndepărtat, dar revendicabil ca spaţiu personal, am ajuns la concluzia că mi-e suficient să-i ştiu
bine pe cei la care ţin şi cu care o să mă întâlnesc atunci când vor simţi nevoia de mine. Fiindcă
eu abia atunci pot fi tare încărcat cu energia lor care poate detaşa de stări inconfortabile. Altfel,

în fiecare dimineaţă mă întâlnesc cu minele care nu este « mine » şi care mă urmăreşte fără
scăpare amintindu-mi în fiecare secundă când intră în reacţie cu presupusul autism emoţional

al lumii care îl înconjoară că este doar o armă de apărare. Dar eu de mult am încetat să mai
cred în acest alibi.

Gândurile astea mă îndeamnă să pun Places şi să recitesc numele pieselor în timp ce din
biroul alăturat se aude tastatura unui calculator şi o uşă care se deschide şi care se închide, o
sonerie care se isterizează scurt şi cineva care parcă urmează să intre dar care din fericire caută

pe altcineva şi mă lasă în seama lui Mehldau.

Brad Mehldau se întrevede ca un pianist mai mult solitar, tatonând delicat cu priza

degetelor ceea ce în germană sună Rückblick - o superbă “privire retrospectivă” pe care foarte

puţini dintre noi au puterea, tăria şi disponibilitatea să o îndure, a atinge cu vârful degetelor

timpul trecut, ceea ce este mai mult o fină electrizare cu nostalgie decât o dorinţă de a recupera

şi reordona şi reevalua ceva ce, prin prisma existenţei ca scurgere a timpului, nu mai poate

însemna nimic decât o atingere cu, să zicem, Chopin, o rudă îndepărtată şi totuşi aproape de

maniera introspectivă. Dialogul personal, surd din care răzbat doar sunete.

Ascultând sublimul liric, tumultos, dramatic şi abrupt calibrat Paranoid Android

(varianta de pe albumul Largo) îmi dau seama că trăiesc într-o stare primară (dezlipit de un

organism coerent şi întreg), în starea unei celule moi şi vulnerabile care trece pe lângă alte

celule moi şi vulnerabile, închisă în carapacea ei moale şi vulnerabilă, temându-se din ce în

ce mai mult, odată cu timpul care se comprimă, de starea ei translucidă, prin care ar răzbate

gândurile.

64 Şi acest proces mă face să cred că se petrece cumva la fel de meticulos în celelalte