Page 66 - Jazz

PLAI 2007 celule care traversează spaţiul pentru a găsi adăpost şi funcţionalitate într-
TIMIşOARA un organism coerent şi întreg, doar că ele au de-a face cu o stăpânire de sine

66 care ignoră cu înţelepciune percepţiile profunde şi inconfortabile.
Şi « minele » pe care trebuie să-l port ca pe un intrus, pentru că el este cu

totul altceva decât ar fi fost rezonabil să fie, va păşi mereu înaintea mea
învelindu-mă într-o carapace moale şi vulnerabilă, va păşi mereu înaintea
mea târându-mă după el tot mai vizibil de repede, spre clipa aceea de care
m-am temut întotdeauna dar care clipa va fi tocmai despărţirea de « el », şi
care clipă va fi, odată cu eliberarea de « el », poate, întrepătrunderea mea

cu fiinţa coerentă şi întreagă care m-a aşteptat de la bun început, care a
fost întotdeauna acolo, plină de afecţiunea după care am tânjit întotdeauna,

gestul suprem de atingere cu toate gândurile pe care le-am ţinut ascunse
şi care, în esenţă, nu au însemnat altceva decât chiar esenţa unor cuvinte

mari, atât de mari încât mi-a fost întotdeauna teamă să le rostesc. Şi
fiindcă instinctiv s-a trezit senzaţia că ele n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie
dincolo de aceea cu care eu le-am încărcat. Sau altfel spus, prin atingerea
de “pământ” şi-ar fi descărcat forţa de a lumina înăuntru, iar despre acea

lumină e imposibil să povesteşti...
Aşa se întâmplă de cele mai multe ori.
Şi nici în cazul lui Brad Mehldau (ucenic al lui Bill Evans) care a
reuşit, printre altele, o mare întâlnire - duet cu Pat Metheny în ceva “that
must have been written în the stars” cum spune un comentator de jazz, şi
nici în cele 5 albume “The Art of the Trio”, nu se întâmplă diferit. “Ceea
ce primeşti trebuie să se întâmple profund în tine însuţi, aşa cum doar tu
te poţi descoperi şi cum n-o să fii în stare să te faci cunoscut niciodată”, îmi
spune prietenul meu Ioachim, cel pe care, la urma urmei, în apariţia sa
fizică nu l-am cunoscut nici eu vreodată.
Dar şi How Long Has This Been Going On ? e mai mult decât o piesă.