Page 70 - Jazz

sonoră a unor la fel de exotice instrumente care vin să amestece culturile într-un creuzet fascinant.
Exotismul etno-jazzului, această fuziune între rezonanţe vocale străine, neobişnuite, bizare şi sunetul unor
instrumente (guembri, oud, djembe, balafon, marimba, batá, timbale, kongoman, m’bira, „toba vorbitoare”) la fel
de îndepărtate de imaginaţia noastră comună, de sistemul nostru de recunoaştere (obişnuit să identifice imediat
şi să încadreze), alternând cu doze de jazz ‘pur’, solouri de pian, reprize ale suflătorilor şi teme limpezi şi multă

multă percuţie pigmentată cu vocalize.
Am ascultat Sentir, un album complex şi eterogen a lui Omar Sosa şi când scriu asta îmi dau seama că

sunt încă odată îndreptăţit să spun, că jazzul de fuziune este eterogen în sine, iar jazzul afro cubanez a lui Sosa
este conglomeratul unei varietăţii stilistice multicolore care conţine fragmente ale unei religiozităţi multiculturale
amestecate abil în expresia jazzului contemporan. Superbele piese Oda al Nergro sau Tre notas en amarillo sau Manto
Blanco, o bucată interesantă ca structură, stratificată vocal într-un dialect african şi un discurs în engleză, de tip rap,

cu dialogul teatral dintre solistă şi pianist, voci care par să antreneze umor amestecat în armonii de jazz modern.
Şi ascultând apoi Afreecanos ori mai unitarul Mulatos (ce piesă frumoasă El Consenso...) mi-am amintit

de Buena vista social club, o trupă legendară, cu aceeaşi vervă şi pigment amestecat, dar şi cu o încărcătură de
poezie pe care o au doar cântecele de petrecere ruseşti cântate de ţiganii nomazi (filmul Şatra), cu romantismul lor
vulcanic, pasional, dramatic şi tumultos (Veinte años), sau romanţele româneşti din anii interbelici, dar cu energia
fierbinte pe care doar scena o poate emana şi atmosfera de concert. Unde lucrează spiritul subtil degajat de public,
o fuziune armonioasă a energiilor interioare, când toate ferestrele dinăuntru sunt deschise şi aerul pur care poartă

muzica pătrunde şi iese îmbogăţit, când mintea s-a abandonat bucuriei de a asculta şi lasă lumea din afară... în
afară. Când publicul devine o unicitate, un impetuos instrument de rezonanţă şi cântă cu toată această fiinţă
multiplă şi totuşi acum indivizibilă. Chan Chan, un adevărat imn

al trupei care stârneşte ropote de aplauze de îndată ce se aude refrenul De la Alto Cedro merg la Marcane/ Şi-apoi de
la Cueto, o iau spre Mayari...

HARRY TAVITIAN & ORIENT EXPRES

70