Page 72 - Jazz

Interval de Octombrie - Keith Jarrett

Zilele cu soare s-au retras în frunzele aurii ale arborilor din faţa ferestrei şi efectul melancoliei este susţinut
de tot arsenalul toamnei, cu sunetele sale estompate şi cu întreaga pleiadă de lentori. Este vremea de început a

tentativelor de compensare şi cluburile unde se cântă jazz par să fie cea mai facilă şi plăcuta alternativă, acolo poţi
regăsi ceea ce s-a întrerupt din cursul timpului intim şi acolo poţi regăsi aromele de altădată ale timpului intim,
păstrate în parfumuri distilate în clinchetul discret de pahare, în ceaţa străvezie a fumului de ţigară şi zumzetul
ambiguu al vocilor dintr-un acvariu cu jazz.

Îmi amintesc o piesă a lui Brad Mehldau, în ton cu starea vremii, o caut şi o ascult din nou, se cheamă
Airport Sadness, şi mi-o imaginez ca un fundal sonor pentru un film fără tonul imaginilor propriu zise, un film
în care personajele alunecă prin spaţiu, pe coridoarele de sticlă ale terminalelor, vorbesc, păşesc sau aleargă,

gesticulează, privesc în ei înşişi, trag alene bagajele cărucior, vorbesc la telefon, se intersectează, apar şi dispar în
anonimat şi par că vin şi pleacă de peste tot, într-o mişcare ambiguă dar fermă, pe un fundal de sticlă pe care se
pot vedea bucăţi mari de aeronave alunecând încet înainte şi înapoi, în diverse planuri paralele, şi apoi cerul şi
zonele mai îndepărtate unde se văd rulând vertiginos şi ţâşnind în albastru aparate minuscule care aparţin unei

imensităţi de lumi din care cunoaştem doar câteva cioburi.
Şi pentru a rămâne în vraja aceluiaşi instrument, mă opresc asupra unui alt pianist şi încep cu un album

înregistrat în concert la Tokyo’96 într-o formulă regală: Keith Jarrett, Gary Peacock şi Jack Dejohnette. Un
album ce emană liniştea unor mari muzicieni care nu mai au nevoie de demonstraţii de virtuozitate şi nici de
observaţiile noastre competente şi nici de comentariile de simpatie care să le susţină o poziţie într-un clasament al
competiţiilor. De altfel orice mare muzician este deasupra măruntelor noastre pretenţii de a îl organiza în categorii
şi ierarhii, el trece prin filtrele noastre inhibate de sedimentele unor îndelungi şi străduite raţionamente care în loc

să ne apropie
ne pun în distanţa dintre un psiholog şi pacientul său. Şi poate tocmai astfel să pierdem secunda în care putem
surprinde Last Night when we were young, Doamne, cât de mult poate spune acest titlu de compoziţie …şi cât de
atemporală poate fi această secundă! Şi cum se leagă aceasta compoziţie de celebra atemporala My funny Valentine

sau de minunata Never Let me go.
În aceaşi cromatică “albastră” sunt şi I Thought About You sau Late Lament de pe Still Live, sau Over the
Raimbow din concertul de la Scala, prin acelaşi mod de a secvenţializa, cu rezonanţe în Handel. Şi apoi o altă piesă

monumentală prin întindere, elaborare, diversitate structurală şi mesaj este For Miles (Davis) de pe albumul Bye
Bye Blackbird.

Dar Keith Jarrett este un pianist care abordează un spectru larg temperamental, de la ritmuri alerte
debordând de energie, exotism impregnat de multicultural şi până la secţiuni solo îngânate vocal într-un fel de
transă personală a unei profunde transfigurări.

Şi acum îmi răsună în minte My Song cântată de Jan Garbarek la Festivalul de la Gărâna, piesă aflată pe
albumul cu acelaşi nume a lui Jarrett, album realizat într-un cvartet dominat de acest inspirat, dens şi fascinant

72