Page 76 - Jazz
P. 76
Miles şi Zavinul în eternitate
Cu intenţia de a scrie câteva cuvinte despre ceea ce ascult într-un anume moment,
realizez că nu mă simt interesat şi nici nu e rostul meu să reordonez tot felul de informaţii
şi date într-o cursivitate doctă, abilă discursiv şi desigur, aşa cum se cade, inteligentă.
Ar trebui probabil să fiu mai relaxat şi să înşirui date şi detalii despre felul în care
instrumentele îşi găsesc locul în compoziţie sau despre originea temelor şi despre povestea
celor care le animă între noi, despre figurile lor celebre şi despre cum îi ştim, şi despre
ceea ce ştim mai puţin, despre legenda ascunsă ori gesturile publice care-au stârnit atenţia
presei, ori despre simple şi tulburătoare amintiri, despre cuvinte rostite magic într-un
anume moment ...
Dar toate astea, deşi nu-mi par nici inutile şi nici de nefăcut, rămân atât de
exterioare, pentru că tot ceea ce personajul din sinea mea îmi dă voie să fac este să mă
adâncesc în scaun, să mă contopesc în materia din jur sau să-mi aşez un cot pe masă şi să-
mi sprijin faţa în palmă, bucurându-mă de zumzetul vocilor din jur şi de orice alt freamăt
al vieţii vii, bucurându-mă de melancoliile care mă năpădesc, de frânturile neclare de
gânduri care-mi bântuie mintea, de prezenţa luminescentă a celor din jur, de felul în care
ascult muzica până la propria mea dispariţie din încăpere, din universul obiectelor de care
depind şi care mă conţin şi apariţia mea în mine.
Apoi, când ultimele sunete se sting, mă ivesc, apar din nou şi-mi amintesc de Joe
Zavinul care spunea că îşi doreşte ca pe piatra sa de mormânt să scrie la data naşterii:
„născut pe pământ” şi după linioară: „născut în eternitate”. Şi îmi amintesc de Miles Davis
în concertul de la Paris când, cu o voce obosită, neverosimilă şi aproape stinsă, îl cheamă
parcă într-un fel de ajutor pe Zavinul în viitoarea eternitate: Jo..., Jo,....Jo... Jooo... Pentru ca el
însuşi, câteva luni mai târziu, să treacă pragul spre a rămâne Etern..
Deşi Jazzul a devenit pentru mine un soi de terapie şi necesitate, la fel cu necesitatea
de a-mi vedea câinele dormind liniştit sub birou sau urmându-mă prin toate încăperile sau
chiar mergând la câţiva paşi în faţa mea şi întorcând mereu capul spre a se asigura că merg
într-o direcţie pe care el o anticipează, nu m-au „prins” big band-urile ori aranjamentele
ample de orchestraţii la modă pe la jumătatea secolului trecut. Şi n-as fi fost cine ştie ce
impresionat de concertul lui Davis la Montreux sub bagheta lui Quincy Jones dacă n-ar
fi fost totuşi vorba despre Miles Davis care era deja în mintea mea prezent ca un personaj
magnific al jazzului liric şi introspectiv. Şi n-as fi fost cine ştie ce impresionat de numărul
mare de premii Grammy “for both Best Instrumental Jazz Performance by a Soloist or Small
Group and Best Instrumental Jazz Performance by a Large Group” primite la mai toate albumele
dacă n-ar fi fost totuşi vorba despre înregistrările făcute în echipă cu câţiva instrumentişti
76