Page 78 - Jazz

ILIE STEPAN de cea mai aleasă clasă, precum piniaştii Bill
Evans, Herbie Hancock , Chick Corea sau
78 Joe Zavinul, de saxofoniştii John Coltrane,
George Coleman sau Wayne Shorter, de

uriaşul chitarist John McLaughlin. Pentru cei
mai mulţi dintre noi, numele înşirate acum

sunt doar nişte nume cu o rezonanţă străină.
Fiecare dintre aceştia însă reprezintă un întreg

teritoriu muzical, o insulă de referinţă în
arhipelagul jazzului, locurile noastre de posibil
refugiu atunci când presiunea „zilei de azi” ne

poate strivi cu obligaţiile, responsabilităţile,
reculul dorinţelor şi aspiraţiilor, efectul jocului

imprevizibil al minţii „celorlalţi”.
Este destul de greu să te opreşti asupra

unui anume album Miles Davis. Uneori,când
timpul este mai generos, am ascultat „văzând”

înregistrările live ale unor concerte din care
am rămas pe retină cu imaginea unui suflător

îmbrăcat în haine lucitoare şi bogat colorate,
cu ochii protejaţi de imenşi ochelari negri.

Cu mâna pe o trompeta roşie peste care stă
aplecată o faţă tăiată în linii dure mişcată de
momentele în care împinge aerul în trompetă

sau plimbă cu limba ghemotocul de gumă
de mestecat, cutreierând imaginar cu John
Coltrane Strada Verde a Delfinului - în concert
la Stockholm, sau în celebrul concert de la
Paris din 1991, în compania „monştrilor sacri”,

cu faţa brăzdată de picăturile de sudoare
ale trudei sale de a-şi împăca viaţa stranie a
artistului cu magia sunetelor, pentru a lăsa
apoi sunetele să se aştearnă la picioarele sale ca
un covor pe care va păşi peste câteva luni spre
locul său din Timpul de după timp. Time after

Time.