Page 90 - Jazz

tony kÜhn Despre arhipelag ca şi reducţie a lumii sensibile

90 Îmi amintesc despre întâia senzaţie când am primit jazzul ca pe un fel de
împărtăşanie, prin anii 73-74, într-un subsol din Piaţa Maria, ascultându-l pe
Paul Weiner, în perioada când se purtau plete şi parchere militare şi insigne cu
Che Guevara, pe când încercam să fac parte dintr-un fel de întârziată „armată a
păcii”, care, paradoxal mergea în avangarda societăţii româneşti din acea vreme,
într-un oraş pe care ne plăcea să-l numim Wild West of Romania, unde cântau
trupe „tari” muzică pop şi experimentau primele mişcări de masă spre sălile de
concert şi stadionul păzit la asemenea evenimente de cordoane de miliţieni. Acolo,
în lichidul amniotic în care palpita sâmburele revoluţiei de mai târziu, fremăta

o lume rebelă acoperită de straturile de machiaj ale perioadei „omului nou”
dospit de revoluţia culturală chineză şi de un comunism scâlciat, un comunism

de periferie aplicat într-o lume balcanică, neînţeleasă nici de ea însăşi, pilotată
în deriva de indivizi minori, într-o mare de ipocrizie în care se înecau pe rând

generaţiile de sacrificiu.
În această lume cenuşie şi halucinantă, s-a înfiripat totuşi fragilul arhipelag unde

se putea trăi altfel, măcar şi pentru câteva momente, se putea priza literatură,
muzică şi arte ca un fel de ingredient pentru nişte dependenţi toleraţi, prea

„bolnavi” pentru a fi trataţi cu medicaţia ideologică a vremii, pierduţi cu totul
pentru societatea sănătoasa a omului nou, societate care îşi oferea cu un zel mimat

sacrificiul pentru binele unei patrii adormită într-un vis agitat, în care apărea
obsesiv iluzia emigrării. O mamă patrie cu care se convieţuia în vitregie, într-un
cerc vicios al înfometării, urii, delaţiunii, frigului şi dezgustului, furiei sufocată în
inerţie, abandonării în autoinocularea credinţei într-un destin strâmb. În această
lume, unde micile adevăruri şi iluminări se puteau întâmpla doar la modul insular,
s-a cântat jazz de calitate şi cu încăpăţânarea de a rezista omniprezentului folclor

cosmetizat, de a răzbate printre macaralele, mateloţii, înserările şi afecţiunile
explicite ale muzicii uşoare, într-o concurenţă tacită cu muzica trupelor de

anvergură care alambicau expresia manifestă a nesupunerii, cu imaginea rebelului
cuminte refulat in waţii boxelor, fiecare în felul său însă cultivând un mod de
a trăi diferit de realităţile zilei, de a se individualiza şi de a găsi un sens căruia

să merite a i se dedica. Şi asta în corelaţie cu clima din insulele acestui arhipelag,
climă care se numea cultură, adică respiraţia lumii sensibile care activează mintea
şi spiritul spre a găsi raţiunea de a trăi în afara inerţiei biologice. Sau, sintetizând,
vorbim de fapt despre catharsis în definiţia sa profundă ca efect purificator al artei