Page 38 - Jazz

/Întocmai ca şi muşchiul de vechiul său copac” (am tras cu ochiul prin Cercul poeţilor dispăruţi). Şi atunci ştiu
că trebuie să ascult Cloud of Unknowing, o piesă de pe albumul In Praise of Dreams ( nominalizat la Grammy în
2005, cu Kim Kashkashian la viola şi Manu Katché la tobe), unde par ca există câteva încercări de răspuns fiindcă
piesa este precedată de un “nod al locului şi timpului”, la fel de mult vis şi la fel de alte infinite întrebări. La fel ca
şi în filmul lui Andrei Tarkovsky, Solaris, unde gândul-dorinţă este sublimat în realitate, un fel de realitate care
plăsmuieşte ceea ce ne-am dorit întotdeauna mai mult decât orice şi care poartă chipul a ceea ce a dispărut, fiindcă
întotdeauna ceea ce am preţuit mai mult decât orice, la anume moment dispare ca şi cum ar fi existat preţ doar de
o clipa în imaginaţia noastră. Şi apoi perplexitatea întrebării şi a distanţei. Ceea ce poate duce la The Tall Tear Trees

din cele 12 luni (un album de referinţă).
L-am ascultat pentru întâia oară mai atent pe Garbarek pe cand compilam muzica pentru performanceul stradal

“România –Post Scriptum” şi atunci m-am gândit la sensul
distanţei şi al apropierii şi la faptul că în orice parte m-aş întoarce pentru a evalua poziţia mea de moment, mă
găsesc doar prin mijlocul bănuit al unui infinit şi alb coridor prin care, din când în când, pe lângă faţa mea, trec

fâlfâind în zborul lor negru şi moale, rândunele. There were Swallows.
Astăzi a fost o zi de adevărată duminică. Conversaţii liniştite despre Officium, şi despre One goes there alone care
aduce a Oregon şi despre Photo with Blue Sky, White Cloud, Wires, Windows and a Red Roof unde se întrevăd prin

clişeele translucide, colorate şi aranjate metodic, basistul Eberhard Weber şi tobarul Jon Christensen; puţină
dramă şi viziunea unor ciorchine de vişine care plutesc în jurul nostru într-un clinchet de aramă coclită. Încetul
cu încetul am devenit nişte personaje pogorâte poate din planeta numită Net, unde totul este posibil şi se imită pe

brânci „lumea matură de afară”.
Acolo de unde apropierea arde şi mistuie şi lasă scrum în colţurile ascunse ale ochilor şi unde flacăra sa de o
clipă însă încălzeşte şi se joacă în profunzimile albe ale pereţilor, ne face să zâmbim şi să tânjim a ieşi cu privirea
în spaţiul unde poate că vom întâlni (atât cât ne va fi dat să fie), vişinii înfloriţi şi apoi crengile lor pline de fructe,
şi stropul de zeamă roşie care ne va scăpa printre buze pe bărbie şi pe care cineva îl va remarca zâmbind, şi îl va

şterge cu o mângâiere. Aşa să fie ?
În ce dilemă ne este dat să trăim...

38