Page 42 - Jazz

Astăzi am ascultat din nou Oregon şi mi i-am amintit în concert la Timişoara, într-o sală cu

acustică de mare clasă (aşa afirmau muzicienii care concertau acolo) şi apoi mi i-am amintit la clubul

The Note, cu simplitate vorbind cu unii dintre noi, desenând note pe şerveţele, sorbind liniştit dintr-

un pahar, atenţi şi interesaţi de conversaţie. Nici o urmă de aroganţă ori “glazură sociala” folosită de

vedete şi îndeosebi de mărunţii “oameni mari”, parveniţii lumii afacerilor, cucoanele în jurul cărora

se învârte lumea şi a condescendenţilor marsupieni politici.

Impresiile de atunci, secvenţele care se amestecă într-un carusel de clişee suprapuse,

comentariul curat al pianului, uşoarele sale repetiţii, aerul care le cuprinde şi apoi chitara acustică şi

tuşele groase ale basului şi intervenţiile prelungite ale suflătorului şi dansul mâinilor pe suprafaţa

percuţiei care susţine cumva discret un ritm pe care apoi îl abandonează pentru o nouă porţie de

aer unde pătrunde ca o lumină care se leagănă fluid, sunetul oboiului. Silence of a candle- o piesă de

referinţă.

Rememorând şi ierarhizând în timpii mei de sensibilitate găsesc concertul Oregon ca

cea mai profundă experienţă de sală pe care am trăit-o. Am fost fascinat de firescul în care chitaristul

Ralph Towner, suflătorul Paul McCandless şi basistul Glen Moore pasau sunetul, îl modelau şi îl

reţineau câteva momente pentru a-l trimite apoi în spaţiul comun cu tuşele lor proprii de culoare,

mătăsoase descrieri ale unei naturi imaginare dar posibile prin ridicarea noastră deasupra

peisajului, în spaţiu şi o magnifică recepţie de imagini într-o suită de cadre picturale, divagaţii şi

jerbe în metafizica acestei superbe comunicări, faţă în faţă cu rândurile noastre de scaune, cu ceea

ce există material din noi în acea clipă şi cu ceea ce reuşeam să captăm prin chimia minţii noastre

şi să expediem în străfundurile neînţelese creatoare de plăcere. Ceea ce se întâmpla pe scenă între

muzicieni era probabil rezultatul unei îndelungi prietenii “tăcute”, crescute din interferenţa unor

energii generate de suprapunerile interioare şi a unui fond uman sublimat.

Mi-l amintesc pe Bruno Schultz (autorul Manechinelor) care vorbeşte despre “lucruri care nu

pot exista în întregime. (care) Sânt prea mari şi prea superbe pentru ca să încapă în această existenţă. Ele

doar încearcă să existe, încearcă terenul realităţii, dacă le ţine. Şi îndată se retrag ...” Muzica în intensitatea

sa de moment are aceeaşi legătură cu efemerul material şi totuşi ea se păstrează în memorie ca şi

amintirea unui parfum amestecat cu doza de timp în care s-a dizolvat. Şi dacă am reuşit să fim atenţi

şi deschişi momentului, el nu se mai poate retrage cu totul, încetează să aparţină doar timpului

trecut şi pleacă împreună cu noi spre totdeauna.

Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că nici porţia mea de viaţă nu a fost atât de bogată

în evenimente publice (mă refer la concerte şi spectacole memorabile) cum mi-aş fi dorit. Perioada

dictaturii m-a tâlhărit de o mulţime de ani care s-ar fi putut petrece cu totul altfel, mi-a sădit o teamă

greu de disimulat, o teamă a comunicării dospită sub straturile de machiaj ale lumii înconjurătoare,

o ezitare în fiecare impuls de apropiere, coroziunea argintului din oglinda ce ar fi trebuit să

înfăţişeze imaginea ideală a lumii din faţa mea şi a lumii întrezărită peste umăr. Dar lumea despre

42