Page 127 - Dusan Baiski - Lugoj (studii monografice)

Lugoj - Studii monografice

cetățenia română, cu drepturi depline, toți locuitorii foști cetățeni ai Imperiului
Austro-Ungar sau Rus care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în
Basarabia la 9 aprilie 1918. În acest tratat se stipula foarte clar: „Art. 7. România
se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără o formalitate, pe
evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu pot a se prevala de nici o
altă naţionalitate.“
De asemenea, același tratat mai spunea:
„Art. 3. Sub rezerva stipulaţiunilor tratatelor mai jos menţionate, România
recunoşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o altă formalitate, pe oricare
teritoriu făcând parte din România, inclusiv teritoriile alipite ei prin tratatele de
pace cu Austria şi cu Ungaria sau teritoriile ce i s-ar putea transfera ulterior,
afară numai dacă la acea dată supusul s-ar putea prevala de o altă naţionalitate
decât naţionalitatea austriacă sau ungară.
În orice caz, supuşii austriaci sau unguri, mai în vârstă de optsprezece ani,
vor avea facultatea ca, în condiţiile prevăzute de zisele tratate, să opteze pentru
orice altă naţionalitate ce ei ar putea dobândi. Opţiunea soţului va atrage după
sine pe aceea a soţiei, iar opţiunea părinţilor pe aceea a copiilor lor mai mici de
optsprezece ani.
Persoanele care vor fi exercitat dreptul de opţiune de mai sus, vor trebui,
în cursul celor douăsprezece luni următoare, să-şi strămute domiciliul în statul în
favoarea căruia vor fi optat. Ele vor fi libere să-şi păstreze bunurile imobiliare ce
posedă pe teritoriul român. Ele vor putea să- şi ridice bunurile lor mobile de orice
natură, fără a fi impuse pentru aceasta la vreo taxă de ieşire.
Art. 4. România recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o
formalitate, persoanele de naţionalitate austriacă sau ungară, născute pe teritoriile
ce i-au fost alipite prin tratatele de pace cu Austria şi Ungaria, sau care ar putea
să-i fie alipite ulterior, persoane născute din părinţi domiciliaţi acolo, chiar dacă
la data punerii în vigoare a prezentului tratat acele persoane n-ar domicilia ele
însele pe acele teritorii.
Totuşi, în decursul celor doi ani ce vor urma după punerea în vigoare a
tratatului de faţă zisele persoane vor putea declara înaintea autorităţilor române
competente din ţara lor de reşedinţă cum că renunţă la naţionalitatea română
şi atunci ele vor înceta de a fi socotite ca supuşi români. În această privinţă,
declaraţia soţului va fi privită ca valabilă făcută pentru soţie, iar aceea a părinţilor
ca valabilă făcută pentru copiii în etate de mai puţin de optsprezece ani.“
În practică însă, după cum s-a putut constata și în fragmentele citate mai sus,
din corespondența celor două camere de muncă (Timișoara și București) nu mai
erau vizați cetățenii străini, ci pur și simplu cetățenii români minoritari din punct
de vedere etnic. Din păcate, cum s-a dovedit după 1989, România a pierdut una
dintre cele mai serioase și mai calificate forțe de muncă: cea germană. Alegerea
în 2014, în funcția de președinte al României, a cetățeanului român de origine
germană (sas) Klaus Werner Johannis este o recunoaștere prea târzie a rolului jucat
de germani în istoria României.
La 23 ianuarie 1935, în baza Legii Camerelor de Muncă, Camera de Muncă
Timișoara va solicita Primăriei Lugoj „…întocmirea unui tablou numeric despre
125