Page 5 - Ghe. Moldovan - Istoria invatamantului banatean pentru surdomuti

Motto :
“Învăţământul surdomuţilor este
necesar şi îndreptăţit .”
Karl Schäffer [144]

I . INTRODUCERE .

1. SURD, SURDOMUT, SURDOLOGIE – O PROBLEMATICĂ PROPRIE
ORICĂREI SOCIETĂŢI
Dicţionarul Enciclopedic al limbii române explică cuvântul “surd” ca o persoană lipsită de auz,
iar pentru “surdomut” acea persoană care din cauza lipsei auzului nu poate vorbi . Nu sunt lipsite de
interes semnificaţiile figurative ale cuvântului “surd” şi anume acelea care se referă la “cel ce nu vrea să
audă” , “nu vrea să înţeleagă” , “este nesimţitor, neînduplecat , fără suflet “ . Chiar dacă aceste
semnificaţii figurative nu se referă în mod special la o persoană realmente surdă , ci la comportamentul
unei persoane normale care “face pe surdul” , faptul că ele şi-au făcut loc în conştiinţa oamenilor trădează
un comportament discriminator al societăţii faţă de surdomuţi . Originea acestui comportament se află în
epocile trecute când societatea se caracteriza prin ignoranţă şi nepăsare faţă de vitregiţii soartei .
Gheorghe Atanasiu [14 .p.15 şi 19] împarte evoluţia atitudinii societăţii faţă de surdomuţi în două
etape distincte :
a . Epoca de barbarism , anterioară secolului XVI , când surdomuţii erau ignoraţi .
b . Epoca de umanism , de după secolul XVI, caracterizată prin studii şi cercetări referitoare la
metodele de educare ale surdomuţilor . Ea cuprindea dezvoltatea unei reţele de şcoli specializate ,
aparatură de protezare auditivă şi învăţământ superior pentru pregătirea specialiştilor în domeniu.
Apariţia perioadei de umanism a fost determinată de dilema în care s-a găsit societatea la un
moment dat . A-i ignora în continuare însemna să acceptăm ca surdomuţii să rămână o povară pentru
societate şi să fie priviţi în continuare ca reziduuri sociale . A-i educa , însemna transformarea lor în
persoane active , capabile să-şi câştige singuri cele necesare traiului şi să devină cetăţeni demni şi
onorabili . Este normal că pe o anumită treaptă de dezvoltare socială , omenirea a ales cea de a doua
variantă .
Începutul a fost făcut la jumătatea secolului al XVI-lea în Spania şi s-a extins treptat în Anglia ,
Olanda , Germania , Franţa , Italia , etc . Nu era vorba de şcoli pentru surdomuţi , ci de educarea
individuală a unor surzi de către anumiţi entuziaşti . În urma acestor experienţe sporadice au apărut mai
multe tipuri de comunicare a surdomuţilor care pot fi grupate în două mari categorii. Astăzi, la fel ca în
perioada de început a educaţiei surdomuţilor, aceste două tipuri de metode se caracterizează prin :
a . Metode bazate pe gesturi , semne şi mimică . Acestea reprezintă acele tipuri de comunicare
care acceptă ca definitivă lipsa vorbirii . Pentru comunicare , surdomuţii sunt îndemnaţi să utilizeze un
limbaj nonverbal bazat pe un cod al semnelor care reprezintă fie o corespondenţă “alfabet – semne”
(limbajul dactil) , fie gesturi corespunzătoare unor cuvinte sau expresii însoţite de o mimică adecvată
(limbajul mimico – gesticular ).
b . Metode bazate pe demutizarea surzilor . Acestea au dezvoltat o serie de tehnici care duc la
articularea de către surzi a fiecărui sunet , silabe şi în final al fiecărui cuvânt , fără ca ei să audă ce
pronunţă . Scopul acestor metode este de a transforma surdomutul într-un surdo-vorbitor , care va
recepţiona mesajul transmis de interlocutor prin “labiolectură” (citire de pe buze) .
De-a lungul studiilor şi cercetărilor privind educarea surdomuţilor , specialiştii s-au axat pe una
din cele două tipuri de metode . Astfel în anumite ţări s-a folosit gestualismul , iar în altele oralismul .
Între specialiştii celor două curente s-au iscat dispute care continuă şi astăzi . În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea , metoda orală s-a impus în majoritatea ţărilor europene .
Între timp s-au înfiinţat primele institute de surdomuţi . Începutul l-a făcut Abatele Charles
Michel de l’Épée [14.p.26 ; 139.p.7 ; 67. Vol.III.p.151] la Paris în 1770 folosind metodele gestuale . În
1778 , germanul Samuel Heinike [14.p.28 ; 139.p.7; 67.Vol.IV. p.285] a înfiinţat un institut la Leipzig , în
care folosea metodele oral – fonetice.
În curând ţările din jur le-au urmat exemplul şi numărul instituţiilor pentru surdomuţi a crescut
continuu . Odată cu aceasta a început să se schimbe şi mentalitatea oamenilor faţă de surdomuţi . Aceştia
au fost acceptaţi , munca lor apreciată , şi au fost priviţi ca oameni obişnuiţi.

3