Page 323 - Dusan Baiski - Cenad (studii monografice)

CENAD - Studii monografice (ediția a II-a)

Ei bine, Girardo (continuăm a-i spune Girardo, tocmai fiindcă în textul
de față ne referim la el doar ca la o ființă umană, supusă acelorași legi naturale
ca toată lumea), a scăpat, în anii săi de ședere la Cenad, de boli ce se pot termina
cu moartea. Nu trebuie uitat nicidecum faptul că în zonă existau destule condiții
și destui factori care puteau aduce și/sau împrăștia rapid o epidemie: păsările de
apă migratoare, chiar și negustorii, știut fiind faptul că la Cenad era vama de sare,
dar și depozitul de sare. Transilvănenii care cărau sarea cu plutele puteau aduce și
boli. Neguțătorii care veneau după sare la Cenad proveneau din locuri cu potențial
epidemic, deci puteau și ei purta diverse boli fatale. La 1343, aici se ținea deja și un
târg săptămânal. Și, să nu uităm un lucru important: chiar dacă pe vremea aceea nu se
numeau bombe biologice, acestea au fost totuși utilizate în atacurile asupra diverselor
cetăți: catapultarea de animale moarte, infestate cu diverși vectori de boli epidemice.
Una dintre primele atestări ale ciumei pe teritoriul cenăzean datează din cea de-a
doua jumătate a secolului al XIV-lea. Anton von Hammer amintește de existența în
1
1738, la Seghedin, deci aproape de Cenad, a unei case de carantină împotriva ciumei.
Pentru a nu se răspândi ciuma, acostarea vaselor ce transportau sare și alimente pe
Mureș era strict interzisă în afara punctelor stabilite de Comisia Aulică (sanitară) din
cadrul Consiliului Aulic de Război. Dat fiind faptul că o mare parte a Banatului era
mlăștinos, iar morții nu puteau fi îngropați prea adânc, aceeași comisie recomanda
arderea leșurilor ciumaților laolaltă cu hainele și așternuturile acestora, dar departe
de așezările umane. La 7 februarie 1739, chiar dacă ciuma slăbise, oficiul vamal
din Cenad, alături de altele din zonă, era anunțat să nu permită intrarea niciunui
străin provenind din teritoriile afectate de ciumă fără a fi trecut prin carantină ori
fără a se fi legitimat cu un certificat de sănătate. Un nou focar de ciumă se anunță în
vara lui 1739, la Felnac, nu departe și în amonte de Cenad, unde existau deja câțiva
morți și 38 de persoane în carantină. În februarie 1740, se semnalează cazuri de
ciumă la Sânnicolau Mare, pentru ca la 19 martie localitatea să fie declarată liberă de
ciumă. Epidemia revine însă în luna iulie, un maximum de mortalitate înregistrându-
se în august. Faptul că nu se amintește nimic sau aproape nimic despre Cenad poate
însemna că aici ori nu a fost nimeni afectat de ciumă, ori au existat cazuri extrem de
izolate.
Fără să intrăm în amănunte, trebuie să amintim de notele lui Francesco
Griselini, care descrie pe larg, în încercarea sa de istorie a Banatului Timișoarei,
diverse moduri de călire a copiilor românilor și de vaccinare împotriva unor boli
precum vărsatul, respectiv „bubat al mare“ (erupția cea mare) și „bubat al mica“
(erupția cea mică). Ceea ce a putut observa, desigur, în timpul celor trei ani de ședere
în Banat: 1774-1777. Așadar, după 736 de ani de la venirea lui Giorgio la Cenad.
Cronicarii întâmplători amintesc în scrieri cel mai adesea doar epidemiile, fără
a studia și nota cauzele. Ca atare, singura sursă cât de cât corectă pentru a ne forma
o oarecare opinie vizavi de incidența diferitelor boli asupra sporului de natalitate
la Cenad rămân registrele de stare civilă ale bisericilor locale: ortodoxă (română și
sârbă), romano-catolică și greco-catolică. Și în acest caz, însă, din lipsă de cunoștințe

1 Anton von Hammer – „Istoria ciumei din Banat 1738-1740“, Editura Diacritic, Timișoara, 2011.

321