Page 330 - Dusan Baiski - Cenad (studii monografice)

Dușan Baiski

De la bun început, trebuie precizat că în toată această problematică avem de-a
face cu două aspecte: unul legat de poziția Bisericii față de numele de botez și altul
al autorităților laice, cele două nemaifiind intercondiționate. Astfel, dacă până la
începutul secolului al XX-lea nu se putea concepe ca în ziua sau imediat după nașterea
sa fătul să nu fie botezat și uns cu mir, în clipa de față prima grijă a părinților este să
anunțe nașterea copilului la autoritățile locale și abia după aceea să-l boteze. Legat
de numele de botez, bisericile de rit creștin răsăritean (greco-ortodox) au propriile
sinaxare . Însă cum laicatul nu este mereu în acord cu legile scrise și nescrise ale
2
Bisericii, nu arareori se intră în conflict cu aceasta din urmă. Dacă, de exemplu,
cele mai multe din bisericile autocefale răsăritene botează cu orice nume (mai puțin
cele sataniste), Biserica Ortodoxă Rusă a avut o poziție mai intransigentă, preoții săi
refuzându-le creștinilor botezați în alte biserici locale pomenirea sau Sfintele Taine
dacă numele lor nu se găsesc în calendar, drept pentru care Patriarhia Moscovei a fost
nevoită să intervină.
Valurile succesive de popoare slave care s-au așezat în Peninsula Balcanică,
deci și în Banat, de-a lungul timpului, au avut puternice influențe asupra numelor
de botez ale românilor autohtoni. Iar introducerea slavonei vechi ca limbă liturgică
a definitivat ceea ce mai era de definitivat în ceea ce privește onomastica vechilor
locuitori. Desigur, primii care au adoptat nume slavizate sau chiar slave au fost
exponenții nobilimii locale. Astfel, în unele regiuni românești au ajuns la aproape
două treimi de nume slave ori slavizate (Moldova, de pildă). Primii voievozi români
şi rudele lor poartă nume slave ca: Dragoş, Bogdan, Litovoi, Seneslav, Tihomir,
cunoscute din documente şi cronici. Unele dintre numele atestate sunt însoțite de o
sumă de derivate de origine slavă, la care s-au adăugat altele create în limba română .
3
În același context, unii, deși recunosc ponderea mare a onomasticii slave
în antroponimia românească, consideră că „... este prea mare, dar nu din motive
obiective, ci subiective, ale autorilor etimologiilor; mai exact, autorii dicţionarelor
şi ai altor lucrări ce conţin etimologii ale antroponimelor, etimologii datorate unor
condamnabile insuficienţe, cum sunt neaplicarea principiului etimologiei interne,
valabil şi în onomastică întocmai ca în lexicul comun, şi neaplicarea principiului
după care „originea unui cuvânt [respectiv antroponim] trebuie căutată întâi în
limba română, în sistemul ei de formare a cuvintelor [respectiv: a antroponimelor]“ .
4
Mai mult decât atât, în Ardeal și Banat s-a resimțit puternic tendința de
maghiarizare a numelor și aceasta nu doar prin notare, ci și prin pronunție. Nemulțumită
de acest tratament, intelectualitatea românească a căutat să evite asemenea influențe,
reactualizând onomasticonul latin, pentru care nu se mai căutau corespondente în

2 Sinaxar, sinaxare, s. n. Carte care cuprinde pe scurt viețile sfinților; Calendar creștin în care
apar înregistrate numele sfinților (pe zile). – Din gr. sinaxári(on).
3 Marin, Ana, Considerații privind interferențele româno-sud-slave în antroponimie. Constanța,
Ovidius University Annals of Philology Volume XIII, 2002, p. 149-158.
4 Pătruț, Ioan, Originea și structura antroponimelor românești, comunicare prezentată la
Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18 octombrie 1990 și publicată în
Dacoromania, serie nouă, VII – VIII, 2002 – 2003, Cluj-Napoca, p. 159-163.

328