Page 33 - Morisena19_2020

Revistă trimestrială de cultură istorică

Gostat, la bumbac, la săpat, am semănat porumb, la plivit zile, realizez că într-adevăr este cumplit de greu să descrii
de grâu. Și pentru munci ne-or plătit, în fiecare sâmbătă o viață în care te recomanda doar o ștampilă din acte –
seara se făcea plata. O făcea contabilul șef, Pătru Ion. De D.O. (domiciliul obligatoriu ). Nu-mi pot imagina prin
8
mâncat am mâncat ce ne-am câștigat. Cumpăram grâu, ce au trecut acești oameni! Fizic și psihic! Și totuși, Ion
îl măcinam la moară, aveam crumpi, cartofi, în primul Cocora vorbește coerent, povestește cu umor, pe alocuri,
an, de acasă, apoi ne-am semănat, că ne-or dat jumate de dar cu mult discernământ, despre cei cinci ani petrecuți în
lanț de pământ, cât o fost casa, să ne semănăm, acolo am Bărăgan. Cât și despre următorii ani, când, întorși acasă,
pus cartofi, fasole și, iaca, ne-am descurcat. Ce să faci? O în Banat, deportații au fost în permanență supravegheați.
trecut! Ce e val, ca valul trece! Mai tăiam câte un vițel. Nu „În 1956 ne-or chemat la primărie acolo și ne-o zis
era voie, dar... era un măcelar de la Satchinez, cu el l-am că acuma ni-s liberi, că ne putem duce unde vrem, numai
tăiat și l-am împărțit. Noaptea venea poliția în control, în București nu. Încolo, în țară, unde vrem noi. Fiecare am
prin case, noi ne-am speriat, dar ei or venit să cerceteze, venit la satul nostru, nu ne-am dus în alte părți. Acasă am
să vadă cum dormim, câți suntem în casă. Că nu era loc găsit prăpăd. Casa am găsit-o dărâmată, grinzile rupte. În
destul, o fost greu...” casă o rămas nevasta lui uică-miu, el o fost mort și pe ea
Și eu, dar și dl. Martin, eram curioși cum își petreceau n-or deportat-o. Ea o stat în casă, dar, o bătrână singură,
puținul timp liber, cum era viața culturală, cum erau ce-o putut ea să facă? O rămas ruină. Am făcut proces și
sărbătorile în această înstrăinare forțată, cum își stâmpărau am luat casa înapoi. Și din pământ am luat înapoi, dar
dorul de casă, de sat, de Banat. Bătrânul Ion Cocora ne-a nu tot. Toată viața am lucrat numai în agricultură. Numai
lămurit: „Ca vai ș-amar, cum să fie? Am cumpărat și noi paure, cum se zice la noi. Am câștigat bine din pământ.
miel de Paști de la băștinași, am făcut și noi Paștile, am Și după colectivizare, am avut vreo 20 de ha. Tot am mai
fost la biserică, altundeva unde să te duci? De Crăciun prins. Nu ne-am înscris în colectiv. După întovărășire
am făcut brad. Erau fetele mici, le-am făcut brad. Am o venit colectivizarea, dar am fost contra lor. Cred că
avut un muzicant de la Satchinez, Țira îl chema, cânta la niciunul dintre care am fost în Bărăgan nu s-o înscris în
acordeon, dar nouă nu ne ardea de jocuri, de cântat. Eram colectiv. O fost greu, că m-or dat pământ departe de casă.
oameni pierduți, necăjiți, triști, pic de voie bună n-o fost.” Ne sculam dimineața la ora 3.00 ca să ajungem la pământ.
Bineînțeles că unul dintre subiectele de discuție a Fiind distanță mare, ne-am făcut sălaș și dormeam acolo
fost și viscolul din februarie 1954 . Ținutul Bărăganului când era de lucru. Veneau de la partid să ne lămurească,
7
este cunoscut prin verile fierbinți și sterpe, cât și prin ierni dar fugeam prin grădină. Eh, o fost greu, dar o trecut.”
foarte geroase, cu bătăi de crivăț. În anul 1954 România a Ion Cocora, unul dintre deportații în Bărăgan,
fost lovită de cel mai aprig viscol din istorie. Multe așezări paure vrednic și om de cinste al Foroticului, a învățat să
au fost pur și simplu acoperite de zăpadă. „Marele viscol” fie cantor de la preotul Simu de la Forotic. A slujit ani
a făcut prăpăd în multe locuri, cu atât mai mult în Bărăgan, de zile ca epitrop și cantor în biserica de la Forotic și a
unde deportații au fost nevoiți să înfrunte cumplita iarnă în cântat pricesne și cântece religioase în această biserică,
bordeie de paie și pământ. Și dl. Ion Cocora își amintește mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.
despre greutățile acelei perioade. „La începutul anului De vreo 15 ani stă la Bocșa la fiică și la ginere.
1954, atunci o fost zăpadă cu viscol. Un viscol năprasnic. Încă merge la Biserica „Sf. Nicolae” din Bocșa Română și
Zile în șir o nins și o bătut vântul, o fost ger. Am îndurat cântă în strană alături de corul „Armonia” și se mândrește
și frig. O fost greu. Noi ne încălzeam cu lemne. O fost o cu o diplomă primită de la Eparhia Caransebeșului, prin
pădure de salcâm acolo, ne-am împrietenit cu pădurarul, care i se atestă cei 50 de ani de activitate bisericească, de
am tăiat crengi, frunzele le dădeam de mâncare la animale cântăreț, ani pe care i-a depășit demult.
și bâtele le băgam pe foc. La animale am ajuns tare greu. În Bărăgan s-a mai întors de două ori și a fost bine
Pe fereastră ieșeam și mă băgam în grajd. Am stat cu primit de cei care i-au ocupat casa și terenul. Iar casa de
lopata sus pe casă și am lăpădat zăpada. Cât o fost casa de la Forotic a lăsat-o nepoților, mai precis preotului militar
înaltă, atâta era zăpada de mare. Io o lăpădam cu lopata Nicolae Petrișor, să o îngrijească și să se bucure de tihna
de pe casă, viscolul o aducea înapoi. Stăteam mai mult pe ei. Și să nu uite! Pentru că „deportarea, înstrăinarea forțată
casă, ca să aruncăm zăpada, să nu cadă casa de greutate. și ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăți și
O fost tare greu.” umilințe care nu trebuie uitate niciodată.” 9
Privindu-l și ascultându-l pe bătrânul Ion Cocora, 8 http://www.vestul.ro/stiri/3910/deportarea-banate-
aflat la venerabila vârstă de 93 de ani împliniți peste câteva nilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).
7 https://adevarul.ro/locale/slobozia/cum-infruntat- htm?action=print
marele-viscol-februarie-1954-deportatii-banateni-baragan- 9 Silviu Sarafolean, președintele Asociației Foștilor
1_54a26116448e03c0fd282898/index.html Deportați în Bărăgan, Filiala Timișoara.

Pag. 31