Page 23 - morisena13_19

Revistă de cultură istorică

ţinut adunarea cu nobilii şi cnejii districtelor Lugoj, Sebeş, campaniile sale antiotomane: la 26 şi 27 august 1447,
Caran şi Comiat. apoi în octombrie 1455 când a dăruit caransebeşenilor
Sunt menţionate şi alte evenimente. Astfel, se arată prediul Racoviţa. În anul 1456, Iancu de Hunedoara le-a
cum, în vederea pregătirii luptelor antiotomane, regele şi cerut saşilor să vină la Caransebeş, de unde, împreună cu
împăratul Sigismund de Luxemburg a fost, de mai multe armata sa, vor pleca să cucerească Belgradul. Alte detalii
ori, la Caransebeş: 28 noiembrie 1419; 29 septembrie, 9, importante: în anul 1428, a fost adus la cunoştinţa publică
18, 19 octombrie, 19, 29, 30 noiembrie, 2, 4 decembrie „un rescript al regelui Sigismund de Luxemburg prin
1428; ultima dată, în 30 noiembrie 1429, când a dăruit care acesta întăreşte ordinaţiunea antecesorului său, a lui
familiei de Bizere (Bizerea) un loc de casă în Caransebeş, Ludovic cel Mare, referitor la convertirea românilor (la
pentru vitejia dovedită la cucerirea cetăţii Galumbocz catolicism – n.n. T.C.), căci în districtele Sebes, Miháld
(Golubăţ) în Serbia. De asemenea, ni se spune că, din etc. şi Hatseg sunt nobili şi chinezi «schismatici», care
cauza năpăstuirilor îndurate din partea năvălirilor otomane, ţin popi «schismatici» şi seduc poporul cel simplu” . În
20
Sigismund de Luxemburg i-a scutit de toate dările pe această împrejurare, regele „însărcinează pe minoriţi şi pe
locuitorii districtului Sebeş, scutire care va fi întărită de franciscanii din Sebeş, Hatseg şi Orşova (fratres ordini
regele Ungariei, Vladislav al II-lea , la anul 1493. minoris S. Francisci Confessoris) să vegheze să nu-şi
18
Autorii monografiei menţionează prezenţa lui Iancu ţină nici un nobil sau chinez vreun popă schismatic, căci
de Hunedoara la Caransebeş, aici el pregătind unele din altcum îşi pierde averea carea o va secvestra (sechestra
19
21
18 Acesta a domnit asupra Ungariei între 1490-1516, – n.n.T.C.) castelanul cetăţii Sebeş” . Documentul emis
fiind, totodată, și rege al Boemiei începând din anul 1471 de regele Sigismund de Luxemburg este publicat atât în
(Ibidem, p. 120, 564). monografie, în limba latină, cât şi în traducerea, făcută de
19 Considerat drept „ultimul mare cruciat european” către autori, în limba română. Istoricii români mai recenţi
(Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de au comentat apoi cu insistenţă acest document, extrem
la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii de important pentru statutul micii feudalităţi româneşti,
şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138), înnobilate sau nu, ca şi pentru apartenenţa confesională a
Iancu de Hunedoara s-a născut pe la 1407 (potrivit altor opinii
între 1386-1388, în 1390 sau 1392 şi, în fine, prin 1395-1396) cit., p. 51-52, 185; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
şi a murit, în 11 august 1456, răpus de ciumă, imediat după Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
ce oştile creştine conduse de el au obţinut celebra victorie de Bucureşti, 1977, p. 411, 412; Istoria României în date, p. 92,
la Belgrad asupra uriaşei armate turceşti, comandată personal 461; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 24-26). Pentru meritele sale
de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (Camil Mureşan, incontestabile, Iancu de Hunedoara a fost caracterizat, pe bună
Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, dreptate, într-o scrisoare datată 24 august 1456 (deci întocmită
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 41; Tiberiu Ciobanu, la două săptămâni după tragicul său sfârșit) de către Papa de
„Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, la Roma, Calist al III-lea (ce a „păstorit” Biserica Romano-
Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27), care a domnit Catolică între anii 1455-1458 [Istoria lumii în date, p. 556]),
asupra Imperiului Otoman din 12 iulie până în 1 noiembrie drept „fortissimus athleta Christi” (adică „atletul [cu sensul de
1444, între decembrie 1444 și 5 mai 1446 și din 18 februarie apărătorul, luptătorul] cel mai puternic al lui Hristos” [Eudoxiu
1451 până în 3 mai 1481 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380) și I/2, București, 1890, p. 61], în unele documente de epocă el
a fost supranumit astfel deoarece a reușit să cucerească (în 29 apărând ca „unico Christi fortissimo athlete Iohanne Vayvoda”,
mai 1453) Constantinopolul, milenara capitală a împăraților adică „Ioan Voievod, unicul și cel mai puternic atlet al lui
bizantini (Istoria lumii în date, p. 133). Mare om politic şi Hristos” [Ioan Lupaș, Voievodatul Transilvan, în „Dacia”, nr. 8,
genial conducător de oşti, Iancu de Hunedoara a deţinut înalte București, 1 mai 1942, p. 3]) și „salvator Christianitatis” (adică
demnităţi în cadrul Regatului Ungar, pornind de la cea de ban al „salvatorul Creștinătății” [Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit.,
Severinului (numit în 1438) şi continuând cu cele de comite de 61]). Iancu de Hunedoara a fost tatăl regelui maghiar Matia I
Timiş, comite al secuilor, voievod al Transilvaniei (între 1441- Corvin, care a domnit din 24 ianuarie 1458 până după 6 aprilie
1446 şi 1448-1450), locţiitor şi căpitan general al Ungariei (din 1490, când va deceda la Viena, se pare, în urma otrăvirii lui cu
1445), căpitan al Belgradului (din 1446), regent sau guvernator plumb de către medicul soţiei sale, regina Beatrice de Aragon
general al Ungariei (din iunie 1446 până în 1453), comite (care se înţelesese, în acest sens, cu reprezentanţii marii nobilimi
perpetuu şi ereditar de Bistriţa şi căpitan general (comandant maghiare, nemulţumiţi de domnia autoritară a regescului său soţ
suprem) al tuturor forţelor armate ale Regatului Maghiar, din de origine „valahă”). El a fost unul dintre cei mai mari suverani
februarie 1453 până în iulie-august 1455, când va demisiona din ai statului maghiar (poate chiar cel mai mare), în vremea lui
ultima funcţie, păstrându-şi doar dregătoria de comite al Bistriţei acesta cunoscând maxima sa expasiune teritorială (Tiberiu
şi comanda supremă a trupelor regale din părţile sudice ale Ciobanu, op. cit., p. 192-193).
Ungariei, până la moartea sa (Istoria militară a poporului român, 20 Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, op. cit., p. 15.
vol. II, Editura Militară, București, p. 213; Camil Mureşan, op. 21 Ibidem.

Pag. 21