Page 68 - Dusan Baiski - Cenad (studii monografice)

Dușan Baiski

a fost incendiată şi locatarii împuşcați. Probabil ca răzbunare pentru cei doi ostaşi
sovietici loviți mortal de un proiectil de tanc după uşa mică (acum zidită, n.n.) ce
duce direct în turnul bisericii romano-catolice, părintele Pettla Joseph şi vecinul său,
învățătorul Krischan Gabriel, au fost duşi în fața bisericii pentru executare. După ce
salva armelor l-a cruțat pe părinte, acesta a rămas înlemnit mai departe, cu fața la
perete. Stând singur şi neauzind nimic, a îndrăznit după un timp să se întoarcă. Mai
târziu, a aflat că preotul sârb l-a înduplecat pe ofițerul sovietic să-l cruțe, spunând că
acesta nu este fascist. Învățătorul Krischan a fost îngropat pe după poarta actualei
farmacii, care era pe-atunci locuință
pentru învățători. În primăvara anului
1945, bunicul meu, Wunder Anton,
sifonar, a fost obligat să transporte
victimele civile cu căruța-platformă
a sifonăriei la cimitir... În după-masa
zilei de 6 octombrie 1945, populația
germană din Cenad a fost îndemnată să
se refugieze la Sânnicolau Mare. Acolo
s-au format coloane de căruțe care
s-au îndreptat spre Ungaria. În trei
săptămâni am ajuns în Austria, dincolo
Ultimul kirchweih la Cenad, în 1981 de Viena. Au fost evacuate din România
peste 100.000 de persoane. Cei refugiați
au scăpat astfel de deportarea în
U.R.S.S. Cam în acelaşi timp, tatăl meu, care după tratatul dintre guvernul român şi
cel german, era ca şi alți peste 50.000 de etnici germani, înrolat în armata germană,
a fost rănit în Ungaria, în apropiere de oraşul Debrecen, Transportat în spital, la
Viena, l-a avut ca vecin de pat pe un ostaş german, care a fost rănit la biserica unită
din Cenad. Surorile călugărițe au scris scrisori în numele celor grav răniți şi, astfel,
într-un timp relativ scurt, toți cenăzenii împrăştiați pe frontul de est şi de vest şi cei
refugiați au fost informați despre cele întâmplate la Cenad.“
O altă mărturie zguduitoare am auzit-o de la Danița Brancovan, tot din Cenad,
care în vremea războiului locuise cu părinții în cartierul cenăzean Satu-Nou, la
actualul nr. de casă 737 din strada perpendiculară pe fosta bicărie, cunoscută și prin
bălțile sale alimentate în permanență de fântânile arteziene. „Pe vremea aceea, toată
lumea a trebuit să-și sape în grădină un dekung (adăpost subteran, n.n.). A săpat și
tata unul. Însă când au început luptele între nemți și ruși, nemții erau pe drumul de
piatră, iar rușii, către dolmă, pe ulița lui Ioia, tata ne-a trimis pe toți în dekungul lui
Lăbășan, a doua casă de-a noastră, să fim mai mulți laolaltă. Asta a fost într-o luni.
Deodată ne-am trezit cu un rus în adăpost. Avea piciorul sfârtecat de un dum-dum.
L-am tras repede eu cu tata în coridorul casei lui Lăbășan. Acolo au dat nemții peste
noi. Au îndreptat pistoalele spre noi, să ne omoare, fiindcă eram cu rusul. Noroc că
tata știa nemțește și le-a spus ce s-a întâmplat. Atunci unul dintre ei și-a îndreptat
pistolul spre capul rusului. Rusul a întrebat doar atât: Cât e ceasul? Atunci glonțul
i-a împrăștiat creierul pe perete. Afară s-au auzit împușcături. Nemții au plecat în

66