Page 27 - Morisena18_2020

Revistă trimestrială de cultură istorică

independenței statale și refacerea unității teritoriale a Țării Aflat în permanență într-o categorică și copleșitoare
Românești, Vlad Țepeș a luat numeroase măsuri pentru inferioritate numerică față de invadatorii otomani cu care a
întărirea oastei de curte (armatei permanente – n.n.T.C.), fost nevoit să se confrunte , Vlad Țepeș a recurs mereu la o
24
coloana vertebrală a «oastei [celei] mari», folosind din serie de măsuri prin care a urmărit o „aplicare consecventă
plin veniturile domniei pentru reorganizarea, înzestrarea și a strategiei luptei întregului popor (specifică românilor –
instruirea acesteia, conform cerințelor epocii” . n.n.T.C.), el pustiind totul în calea armatei de invazie –
17
De asemenea, Dracula s-a preocupat de angajarea lipsind-o astfel de orice suport logistic în teritoriul invadat
unui însemnat număr de luptători specializați din țările – și declanșând acțiuni îndrăznețe de hărțuire, acestea
surori (adică din Transilvania și Moldova – n.n.T.C.), din urmă – preludiul unei bătălii hotărâtoare – trebuind
îndeosebi dintre cei formați în campaniile lui Iancu de să submineze potențialul combativ al dușmanului și să-i
Hunedoara, acordându-le un statut asemănător oștenilor slăbească decisiv moralul” .
25
din țară” . Totodată, el „a ridicat și întărit în funcții militare Relevant pentru grija acordată problemelor de ordin
18
oameni credincioși și talentați (…), aleși cu discernământ, militar este şi faptul că potrivit tradiţiei, după încheierea
după criteriul valoric” . oricăreia dintre luptele la care lua parte, Dracula (care
19
În timpul lui Vlad Ţepeş, armata permanentă sau era un „bun luptător el însuși, insuflând întregii oștiri
„oastea cea mică” a ţării (ca de altfel şi garda sa personală) un spirit de ordine și disciplină” , precum și un curaj
26
era constituită din mercenari, viteji , curteni şi slugi sau nemaipomenit și un patriotism dus până la sacrificiul de
20
slujitori domnești, pe când „oastea cea mare” (mobilizată sine), cerceta personal pe fiecare luptător şi „care era rănit
doar în caz de mare primejdie) era alcătuită din toţi cei în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al său,
în stare să poarte armă şi să lupte (în cea mai mare parte [însă] care era lovit la spate, pe acela poruncea să-l pue
a lor, aceștia fiind locuitori ai satelor, dar şi ai târgurilor (pună – n.n.T.C.) în ţeapă” .
27
şi oraşelor, care, „spre deosebire de garda domnului Fiind „ager și cât se poate de priceput în treburile
[precum și de oastea curtenilor, cetele slujitorilor domnești ostășești” , fapt recunoscut până și dușmanii săi de moarte,
28
și trupele de mercenari], armată de elită, erau înarmați
neomogen, adică fiecare venea cu arma pe care o avea în voievod a introdus o disciplină deosebită în rândul oștirii sale,
gospodărie” ) . De altfel, Dracula este primul domnitor pedepsindu-i fără milă pe cei care nu-i respectau dispozițiile”
21 22
român, de la Mircea cel Bătrân încoace, care a ridicat la (Istoria Românilor, vol. IV, p. 352). Sincer și puternic
luptă pe toți cei capabili să mânuiască o armă, act de mare „impresionat de această disciplină” (Ibidem), însuși marele vizir
curaj ce dovedeşte capacitatea sa de a manevra mase mari Mahmud Pașa* afirma, în vara anului 1462, că dacă Dracula ar
de oameni pe câmpul de luptă . dispune de un număr mai mare de luptători el „ar putea să ajungă
23
la o mare putere” (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice.
17 Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Creșterea puterii turcești, căderea împărăţiei bizantine (ediție
Militară, București, 1986, p. 259. în limba română de Vasile Grecu), Editura Academiei R.P.R.,
18 Ibidem: Ioan Bogdan, Documente privitoare la București, 1958, p. 289).
relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în *Supranumit „Grecul” (probabil datorită originii sale),
sec. XV-XVI, vol. I, București, 1905, p. 99. Mahmud Pașa a fost ginerele sultanului Mahomed al II-lea
19 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 259. Cuceritorul și mare vizir (întâiul sfetnic și locțiitorul acestuia)
20 În Evul Mediu, în Ţările Române, prin termenul între 1455-1467 și 1472-1473 sau, potrivit altei opinii, între
de «viteaz» era desemnată o persoană ce făcea parte dintr-o 1456-1468 și 1472-1474 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor,
categorie de stăpâni de pământ, similară cavalerilor din apusul Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 383; ro.-
Europei și având sarcini militare deosebite. Voievozii noştri au wikipedia.org/wiki/Mahmud_Pașa).
ridicat pe mulţi dintre oştenii lor, care s-au remarcat pe câmpul 24 Dracula nu a dispus niciodată de mai mult de 30.000-
de luptă, în rândul vitejilor, îndeosebi din a doua jumătate a 32.000 de luptători (Istoria militară a poporului român, vol. II,
secolului XV şi, mai ales, de către Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş p. 263) și aceasta numai prin decretarea mobilizării generale,
(Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 633). cu această ocazie fiind recrutați toți bărbații și tinerii din țara sa,
21 Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, capabili să poarte armele, „de la 12 ani în sus” (revista „Columna
Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 123. lui Traian” [editată de B. P. Hasdeu], N.S., IV, Bucureşti, 1883,
22 Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, p. 36).
București, 2001, p. 352; Istoria militară a poporului român, vol. 25 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 272-273.
II, p. 259; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 119-123. 26 Ibidem, p. 259.
23 Ibidem, p. 123; Tiberiu Ciobanu, Atacul de noapte, în 27 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI.
De la Rovine la Călugăreni. Mari biruințe ale oștilor române Publicate de Ioan Bogdan (ediție critică de P. P. Panaitescu),
asupra turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 207-208.
p. 68. „Pe lângă sporirea numerică a oștenilor care depindeau 28 Călători străini despre Țările Române, vol. I (îngrijit
direct de domnie – mercenari, slugi, viteji, curteni – aprigul de Maria Holban), Editura Științifică, Bucureşti, 1968, p. 176.

Pag. 25