Page 36 - Revista Morisena_nr_2_2016

MORISENA nr. 2/2016

Comunitatea românească din Cenad intră în secolul încredere în reportofon. Şi după ce mi-a dictat numele,
al 20-lea cu o conştiinţă identitară, etnică şi confesională porecla şi numele copiilor din aceste „triburi pierdute”, a
puternică, susţinută în primul rând de starea materială părut cumva împăcat. Trăiau în sat, în deceniul al treilea al
bună şi foarte bună a familiilor româneşti de aici. După secolului trecut, 2672 de locuitori, mai mult de jumătate
1920, populaţia satului scade treptat, un număr mare de fiind români şi sârbi. Majoritatea pământului era în mâna
locuitori români se mută în sate aflate de cealaltă parte a proprietarilor români. Cei care aveau pământ mai puţin şi
graniţei: la Şeitin, la Iratoş şi, în ultimul val, la Pustiniş. agonisiseră ceva bani au plecat în Banatul românesc, în
Motivul declarat al trecerii în România este totdeauna satul Pustiniş, la nici 80 de km de Cenad, unde statul român
acelaşi: dorinţa de a cumpăra pământ. Căci, după 1920 le-a asigurat pământ roditor ieftin, din moşiile foştilor
e pus în vânzare pământul proprietarilor unguri, rămas proprietari maghiari. Permiteţi-mi să vă redau cuvintele lui
în Câmpia Aradului şi Banat, iar vestea preţurilor mici îi bace Atea Hidişan din Cenad, care spunea despre ultimul
încântă pe mulţi din Ungaria, de menţionat că nu numai pe exod al românilor din Cenadul Mic:
români. Motive legate de o eventuală discriminare etnică, Puţâni rămâni este amu la Cenad. Având vreme,
de reţinerile în faţa orientărilor politice ungare, nu sunt dă multe ori cu femeia vorbim că pă dă-lături, inde noi
invocate sau sunt prezentate disimulat şi confuz. Despre am şezut, câţi rămâni or şezut! Ş-amu, mă rog, numa Niţă

valul de români care au părăsit Cenadul Unguresc în 1937 Ardelean şede, câtu-i satu dă lung… În o mie nouă sute
am auzit prima dată în anul 2000, de la Văsălie Mărienuţ, trizăci şi şapte, cinsprece familii dă rămân or plecat la
un cenăzean născut în 1931 şi azi mândru proprietar a Rămânia, la Pustinici. Mă rog, care-or avut aice o ţâr’
150 de hectare de pământ. Dragostea şi setea de pământ a dă pământ, ş-or fost în stare mai bună, ăştia tăţ s-or dus
cenăzenilor i-a împins să se despartă de satul natal pentru a la Pustinici, c-acolo ceva spăhie, a lu ceva grof o fost,
face avere în locuri străine. Totuşi, localităţile din România ş-acee s-o-mpărţât. Şi ei or cumpărat pământ acolo.
în care s-au mutat familiile din Cenad nu sunt mai departe Poate că şi eu meream, c-am fost slug-atunci la unu,
de o rază de o sută de km, dar nimeni nu bănuia că graniţa, Ghiorghe Dehelean, numa tata nu m-o lăsat. Ş-or umblat
care în anii 1930 părea încă o formalitate, va deveni un rău, săracii! Că la fo câţva ani or fost ape mari, şi inde
mijloc de separare strictă şi severă pentru decenii la rând. ei or cumpărat pământu-cela, o fost aşa, on loc mai jos,
Un alt român din Cenad, Ioachim Hidişan, bace şi i-o luat apa. Şi cât îi Rămânia, tăţi s-or împroşcat, ca
Atea, (n. 1920), mi-a povestit şi el în primele luni ale fărina orbului! Nu mai ştim dă ei care pă inde-i. Da pă
anului 2001 despre cei peste 50 de consăteni care au părăsit tăţ îi ştiu să-i spui pă nume, care s-or dus în o mie nouă
satul Cenadul Mic în 1937. Faptul că el însuşi părăseşte sute trizăci şi şapte, la Pustinici. Boghirca, aşa i-o spus:
satul si s-a mutat la bătrâneţe lângă fiu, la Seghedin, îl face Musca! Ghiorghe Otlocan, i-or zâs Biştag, Todor Becan,
să-i caute în memorie pe toţi românii cenăzenii răspândiţi Bencău. Radoia Rus, i-or zâs Crăciun, acolo or fost doi
în lume şi să le scrie numele într-un caiet mare cât un prunci, unu Sfetuzar ş-unu Ghiţă, Ghiţ-acela o fost popă.
registru de la evidenţa populaţiei. A început cu cele 15 O fost Todor Popon, Şoaricili l-or poriclat, ş-acolo or fost
familii care au părăsit Ungaria pentru pământul românesc doi prunci, Sfetuzar şi Ilia. Atunci, bace Lucu lu Toşici,
de la Pustiniș. „Fă bine şi-i scrie!” mi-a spus, neavând acolo-or fost vreo şasă prunci. Trăian Rus, Pruscan i-or
zâs. Atunci o fost Cristifor Dehelean, Portoloanca, ş-acolo
muzeografei Elena Csobai, Istoricul românilor din Ungaria de azi, Giula, 1996.

Pag. 34