Page 29 - Morisena10

Revistă de cultură istorică

2. Orăviţenii se mândresc şi ei cu o Toamna anului e una pe an; apoi i urmează primăvara.
restituire epistolară eminesciană Toamna vieţii vine fără să ştii când, nici de unde...numai
vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Şi atunci
În primul număr al publicaţiei lugojene „Educatorul” se simte omul bătrân şi ar vrea să moară. E mult de atunci
(VI, 14 martie 1914, p. 10-11), o învăţătoare preţuită de Harietă, de când eram mici de tot şi ne spunea moşnegii
generaţiile tinerilor cărăşeni dinainte de război, Iuliana poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta. Al teu, Mihai.”
Liuba, cu rădăcini în Măidanul lui Sofronie Liuba şi Aurelie
Iana, şi ei cândva în corespondenţă cu academicianul Hasdeu, 3. Un poem inspirat de Oraviţa anului
dă la iveală textul unei scrisori trimisă de Eminescu surorii 1868
sale Harieta. Restituirea, care a adus de-atunci mari bucurii
eminescologilor, era însoţită şi de următoarele precizări ale BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE
distinsei orăviţence: „Anul acesta se împlinesc 25 de ani de Manuscrisul miscelaneu 2259, ff 367
la moartea lui Eminescu. Lumea românească se pregăteşte
a serba aniversarea celebrului poet cu pietatea ce i se cuvine La cele 19 strofe câte are O călărire în zori, publicată
celui ce ne-a lustruit în mod briliant limba noastră dulce deja în 1866, parte din submanuscrisul Marta, Eminescu
românească cu ideile cele mai profunde şi cu expresiunile adaugă, în intervalul 1868-1870, alte trei, pregătind o nouă
cele mai sonore, muzicale, ce le poate avea un popor de gust variantă, nepublicată atunci. Din acestea, două strofe au
bun şi de origine latină, cum suntem noi românii. Epistola fost ori realizate în Oraviţa, ori create ulterior sub impresia
o am de la fie-ertatul fratele meu, maiorul Gligore Iovescu, celor văzute şi trăite aici, în ţinutul cărăşan al Banatului
care a căpătat-o de la un ofiţer, amic al său şi al cărui Montan, în perioada 30 august-2 septembrie 1868, poetul
nume nu-l mai ştiu. Originalul l-am predat dlui dr. Valeriu participând la turneul trupei lui Mihail Pascaly în calitate
Branisce încă acum 8-10 ani, ca unuia ce cultivă literatura de secretar II al directorului, de sufleur şi, la nevoie, cum
noastră românească. Socotesc că contribuesc şi eu cu ceva s-a întâmplat la Lugoj, Timişoara şi Arad, dublură de actor.
la aceasta sus-amintită, când public în „Educatorul” textul
amintitei epistole. Epistola are numai datul. De unde e scrisă, „...Şi munţii ridic-a lor frunte stârpită,
nu se vede. Ştiu însă că în 1881 Eminescu era încă redactor În cer răsăriţi,
la „Timpul” în Bucureşti. Pentru scrutătorii vieţii poetului O frunte bătrână şi seacă roşită
formează epistola document destul de important şi mai ales De zorii veniţi.
pentru pesimismul ce-l caracterizează, e interesantă de tot. Pe umeri ei poartă pădurea cea verde,
Par’că stă sub impresia jalei ce l-a predomnit când a creat Devale drept brâu
sonetul.” Pe aceeaşi pagină a gazetei din Lugoj era tipărit Molatec şi dulce prin câmpuri se pierde
sonetul Ori câte stele ard în înălţime. Poeticul râu.”
Scrisoarea a mai fost tipărită în 1926 de Valeriu
Branişte, în volumul I Bibliografia Mihai Eminescu. Opera Iminovici, Eminovici, Eminescu
(Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 221), în ediţia
MIHAI EMINESCU, Opere, volumul XVI (Bucureşti, 4. Alte contribuţii la tema legăturilor
Editura Academiei, p. 187-188) şi amintită în sinteza lui poetului cu Ţara Caraşului din Banatul de
GH. JURMA, Banatul şi Eminescu, Reşiţa, 1989, p. 63- Munte
64). Dar cărăşanul căruia i se datorează adevărata restituire
postbelică a scrisorii este cercetătorul Ion Crişan în Una din dramele culturii române dintotdeauna a fost
excepţionalul său volum monografic Teatrul din Oraviţa aceea a risipirii. Şi a risipitorilor de ideal. Căutând mereu
(Reşiţa, 1968, p. 147-148). Aflăm, astfel, din spusele în urmă, neajunsurile unei dorite împodobiri la arborele
poetului către Harieta, că „sunt bolnav şi trupeşte dar şi marii cunoaşteri află acele coerciţii dinspre care memoria
sufleteşte”, că surioara trebuie să anunţe pe Veronica revine, înspre lumea de azi, mult fragmentată, obturată,
Micle să ardă o scrisoare: „Altfel poţi zice tatei ce vrei tu, obstrucţionată.
că mă aflu bine şi sănătos, că sunt fericit – ce vrei. Ce În pasajul meliorist al biografiei eminesciene
nevoe are el să-şi bată capul cu grijile mele, ce nevoe să s-au ivit, mereu, de la generaţia contemporanilor săi la
ştie cât sufer. Alţii nu înţeleg, dar el ?” E exprimată, pe un generaţiile contemporanilor noştri, istoria şi anecdotica
ton nostalgic-tragic, o dorinţă a revederii familiei: „Poate livrate ca realităţi, naraţiuni cu iz de tâlcuiri proclamând te
la toamnă...Dar să nu mai vorbesc, nu de toamnă, ci nici miri ce limite între mister şi adevăr, mituri false şi memorie
de ziua de mâni...Lumea-i schimbăcioasă şi toate visurile falsificată incocent sau brutal. Un bucovinean veritabil, din
noastre şi nădejdile sunt făcute ca să se spulbere în vânt.

Pag. 27