Page 40 - Revista Morisena

MORISENA, anul II, nr. 2 (6)/2017

nimic. Dumnezeu ne-a dat, însă, putere, şi am început în
Comloşu Mare fine să ne împachetăm, dar luând fără vreo noimă din cele
ce se aflau în faţa noastră. Soldaţii ne priveau cu milă şi
Dora Sarafoleanu: „Aveam atunci 8 ani. Veneam au dat să ne ajute, spunându-ne şi faptul că putem lua tot
fericită acasă de la prima mea serbare şcolară, fericită că ce dorim, pentru că acolo unde ne duc, casele sunt goale
luasem premiul întâi. Dar, în afară de mine, nimeni nu şi orice lucru ne va fi de folos. Noi nu-i credeam, eram
mai era vesel. În curtea noastră era adunată o mulţime de siguri că ne vor duce în Siberia, că tot efortul este în zadar,
oameni: prietenii tatălui meu, rubedeniile noastre. Şi cu dar am fost împachetaţi, lucrurile ne-au fost puse în căruţa
toţii discutau îngrijoraţi despre garniturile de vagoane de noastră…” (61)
marfă care sosiseră în gară. La fel despre trupele de soldaţi
sosiţi de curând. S-a ordonat că nimeni nu are voie să Divici
părăsească localitatea. Era în prima zi de Rusalii, la 17 iunie
1951. În noaptea aceea a început groaza deportării. Casa Jivca Mateiaşevici: „Erau Rusaliile. Ne-o luat
noastră a fost înconjurată de soldaţi şi de miliţieni. Eram noaptea. O venit armata, Miliţia, tăţi la uşă băteau să
cu toţii speriaţi, iar noi, copiii, ne lipeam de mama. Pentru deschidem. Lu tata îi era frică să deschidă (…). Ei, însă,
prima oară am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. A început au scos poarta din ţâţâni şi au intrat cu forţa. Şi atunci l-or
calvarul supravieţuirii disperate. Cu lucrurile pe care le- înjurat şi l-or ocărât şi armata, şi Miliţia. Unii de jos, unii
am adunat în pripă şi cum s-a nimerit în clipele acelea de sus: De ce nu te-ai sculat? Îl înjurau de mamă, i-au zis
de restrişte, am părăsit frumoasa noastră casă însoţiţi de că-i chiabur şi câte şi mai câte nu i-au zis. Şi i-au spus să
bocetele celorlalţi membri ai familiei şi o bucurie ascunsă se pregătească, pentru că toţi plecăm din casă.
a celor care ştiau ce este lupta de clasă.” (57) Ne-am pregătit, deci. Şi ne-au adus căruţe cu boi, şi
când am încărcat bine carele, când s-a făcut ziuă, atunci ne-
Diniaş au spus că nu mai mergem cu carele, ci că va veni maşina,
adică un camion. Ne-au dat jos bagajele din căruţă, cât a
Zdravco Stoianov: „În casa părintească de la Diniaş putut să încapă a încăput. Tatăl meu nu a vrut să lase boii
a năvălit la ora 3 în dimineaţa zilei de 18 iunie 1951 un şi carul…
miliţian înarmat şi, citindu-ne legea, ne-a comunicat Noi ne-am urcat în camionul acela, adică eu, mama,
că suntem desemnaţi pentru strămutarea într-o direcţie bunica şi soacra mea. Şi ne-am dus spre Orşova. Când a
necunoscută! Aveam la dispoziţie trei ore ca să ne pregătim venit să ne ia, şoferul i-a spus tatei: «Nu te teme, moşule,
şi să împachetăm tot ce poate să încapă într-o căruţă. te duci tot în România, nu mergi nicăieri mai departe. Ia
Aruncând o privire spre mine, care eram deja îmbrăcat, i-a ce-ţi trebuie, te pot pune pe o linie moartă şi să stai acolo,
spus soldatului să tragă dacă încerc să fug.” (58) ia ca să ai în tren ce găti, ia cartofi, ceapă, ia ceva…» Şi
Budimca Mircov: „După anunţul autorităţilor, că când am intrat în grădina noastră, aici în această grădină,
vom fi deportaţi, copiii au început să plângă. Unul îmi să scoatem cartofi, omul acela a venit cu Miliţia, nici
zice: ia-mi pătuţul, să am unde dormi acolo. Altul cere nu ne-a lăsat. Era un mare comunist, de aici, din Divici.
să luăm cu noi duna, să aibă cu ce se înveli. Tuturor le- Nici nu ne-a lăsat să scoatem cartofi. I-a spus tatălui meu:
au permis câte 2-3 căruţe, iar nouă ne-au ordonat doar «Restul, nu mai este al tău.» Iar el i-a răspuns: «Doamne,
o căruţă cu lucruri. Ce putea încape într-o căruţă pentru Stanco, păi nu e păcat de la Dumnezeu, eu am săpat o vară
a ajunge pentru cei şase membri ai familiei? Am lăsat o întreagă împreună cu copiii aceştia şi acum nu-mi mai dai
gospodărie bogată: doi cai, paisprezece porci, trei viţele, o nici un cuib de cartofi?» Şi am ieşit, nu am mai îndrăznit
mulţime de găini (…).” (59) să rămânem.” (62)
Ivan Mircov: „Îmi aduc aminte că era într-o luni
dimineaţa, era forfotă în familie pentru că au apărut Giera
miliţienii, şi erau… plânsete. Plânsete grele ale mamei,
ale bunicii şi ale surorii care e cu 3 ani mai mare decât Mara Miloşevici: „În 1948 este votată rezoluţia
mine. Nu ştiau cum să se descurce, pentru că li s-a ordonat Comitetului (Cominform, n.n.) la Bucureşti – şi asta dacă
ca în 2 ore să iasă din casă. Din dimineaţa aceea, când nu mă înşel – exact în data de 28 iunie, dată care marchează
plecam, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte, ceea ce nu momente dureroase din istoria noastră – Kosovo în 1389
voi uita niciodată şi nu puteam să-i pătrund semnificaţia (este vorba despre bătălia de pe Câmpia Mierlei, n.n.) şi
este un gest. Deci, pe când plecam de acasă, bunicul meu atentatul de la Sarajevo în 1914. Prin rezoluţie, Tito este
s-a întors din drum şi a început să sărute casa şi pământul declarat trădător şi slugă a burgheziei apusene şi, de bună
din faţa casei şi am mai văzut că a rupt nişte hârtii. Abia seamă, îl exclud din lagărul comunist, cu toate consecinţele
mai târziu am înţeles ce a fost asta.” (60) care decurg din aceasta.
Ivanca Cirin: „După câte cunoaşteţi, s-a întâmplat la Se porneşte o campanie antititoistă fără seamăn,
18 iunie 1951, ora 2 dimineaţa, adică a doua zi de Rusalii. se închide graniţa cu Iugoslavia, se creează o cortină de
Am fost obligaţi ca în 2 ore să fim pregătiţi să ne părăsim oţel între state, iar Iugoslavia este prinsă în carantină.
casa. În groaza aceea, pe moment, nu aveam nevoie de Se rup toate relaţiile diplomatice şi politice şi legăturile

Pag. 38